Expoziţia de poezie a lunii februarie

Serile artgotice continuă cu Expoziţia de poezie a lunii februarie.

Va “expune” Cenaclul literar “Zona nouă” din Sibiu, coordonat de poetul Radu Vancu.
http://zonanoua.wordpress.com/

Marţi, 7 februarie, ora 19.00
La Bohemian Flow, Piaţa Mică nr. 26

Serile artgotice – Boema sibiană din 3 ianuarie

Ce ne-a adus Anul cel vechi, ce aşteptăm de la Anul cel nou?

În cadrul Serilor Artgotice vă invităm la Boema sibiană, o întâlnire cu scriitori sibieni, poeţi şi prozatori, o seară lejeră, “flow”, relaxată, ca după sărbători.

Marţi, 3 ianuarie, ora 19.00,
la Bohemian Flow art&pub, Piaţa Mică nr. 26.

Nu uitaţi, e prima marţi din fiecare lună!

Continuarea “Expoziţiei de poezie” şi prima ediţie a Premiilor naţionale “Mircea Ivănescu” pentru poezie vor fi evenimentele majore ale Artgothicii anului 2012

Serile artgotice intră în cel de-al şaptelea an de existenţă. Dintre evenimentele mai importante ale anului 2011 putem număra cea de-a doua ediţie a Taberei internaţionale de poezie de la Sibiu – Cisnădioara (iulie), la care invitaţii de onoare au fost Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Leo Butnaru şi Lucian Vasilescu, alături de alţi scriitori din România, Germania şi Spania.

Proiectul de colaborare cu Compania Artejescal din Madrid pentru promovarea artiştilor plastici sibieni în lume, început în noiembrie 2010, s-a încheiat în septembrie 2011, concretizându-se în realizarea unor DVD-uri cu lucrări şi interviuri ale câtorva sculptori, pictori şi graficieni sibieni, care vor fi difuzate în mediile artistice europene şi sud-americane.

În martie 2011, timp de o săptămână s-au desfăşurat la Sibiu Zilele Cubaneze, în colaborare cu Ambasada Cubei la Bucureşti, zile de film artistic, expoziţie de fotografie şi lecturi publice de poezie cubaneză.

De asemenea, în cadrul Serilor Artgotice au avut loc lansări de carte şi au citit poezie şi proză scriitori din Bucureşti, Târgu-Mureş, Timişoara, Braşov şi Sibiu dar şi din Italia.

Pentru anul 2012, dintre evenimentele majore se distinge cea de-a treia ediţie a Taberei internaţionale de poezie, în cadrul căreia se vor decerna pentru prima dată Premiile naţionale „Mircea Ivănescu” pentru poezie, concurs cu premii substanţiale acordate de către unul dintre cele mai prestigioase jurii: Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Cornel Ungureanu, Leo Butnaru şi Felix Nicolau. Premiile vor fi acordate pe trei secţiuni: manuscris, debut şi volum apărut în cursul anului 2011. Detaliile pot fi găsite în anunţul de aici. Tot aici pe blog vor fi făcute şi toate anunţurile utile privind desfăşurarea concursului.

Va continua Expoziţia de poezie, căreia i se va adăuga şi o secţiune de proză, care sperăm să aducă din nou la Sibiu scriitori din ţară şi din străinătate, precum şi alte surprize pentru publicul iubitor de literatură şi arte frumoase, surprize pe care încă nu le dezvăluim.

La mulţi ani şi fiţi cu ochii pe noi!

Foto-cronica expoziţiei din 6 decembrie

“Bohemian Flow art & pub” s-a dovedit o gazdă pe măsura aşteptărilor noastre. Subsolul din Piaţa Mică nr. 26 (sub Muzeul primei farmacii din ţară) ne-a primit cu generozitate, iar Mihai Neguş, managerul localului şi prietenul nostru, cu care ne-aşteaptă gânduri mari împreună, îşi pufăia nerăbdarea cu pipa aprinsă, să vadă cu ce ne prezentăm la prima noastră expoziţie de poezie în noul spaţiu. Subsemnatu’ am pescuit excelenta Scrisoare de pe acoperişul casei a lui Silviu Guga (“eternul Guga”, cum mai e “alintat”), publicată în numărul din octombrie al revistei “Familia” de la Oradea şi cu asta am început.

Un senior domn, discret şi timid, un liric băutor de ceai, a primit cu surprindere invitaţia de a citi primul de pe scena “condamnatului la poezie”, deschizând recitalul: Valeriu Mircea Popa, un fel de vrăjitor incantând din Camera de subsol sau răscumpărarea. A fost şi momentul când zidul de cărămidă s-a îndoit puţin mai mult peste noi.

Valeriu Mircea Popa

Recitalul a continuat cu Adrian Suciu; altul, acelaşi?, strigându-şi poezia, împărţind-o audienţei cu gestul ştiut, umezindu-şi vârful degetelor, închinare suciană, pe vârful limbii, atent calculat, să nu cumva să se scuture foile de cuvinte.

Adrian Suciu

Băieţii au făcut repede loc celor trei muşchetărese: Despre Ofelia Prodan şi a sa Ulise şi jocul de şah au vorbit Teodora Coman şi Rita Chirian, o triadă de floretiste ale cuvântului evanescent, care din spatele timidităţii sondau cu severitate de amazoane alambicatele voci ale poeziei, care, probabil, pe însuşi Ulise l-ar fi intimidat.

Teodora Coman, Rita Chirian, Ofelia Prodan şi nişte mâini mitice gata să le înşface.

Secţiunea de debut a seratei a fost semnată de Iulia Moisei care se află încă în aşteptarea primului ei volum de versuri.

Iulia Moisei

După “episodul amazonic” a urmat o a doua parte a recitalului susţinut de Valeriu Mircea Popa şi Adrian Suciu, pentru ca apoi Silviu Guga să inunde Bohemian Flow cu notele de boemă ale lui Valentin Leahu din Apusul vinului în călimară, un tandem ce semna astfel un savuros episod nocturn.

Valentin Leahu şi Silviu Guga

Tot Silviu Guga a prezentat şi Antologia de poezie contemporană Ziua cea mai lungă, realizată de timişoreanul dan-pavelist Aleksandar Stoicovici, din care au citit Teodora Coman şi Dan Herciu, cuprinşi în paginile ei, ultimul dintre aceştia fiind şi cel care a dat titlul Antologiei după una dintre poeziile sale.

Teodora Coman

Dan Herciu

George al V-lea (George V. Precup) a citit din volumul său Dolor sau jupuind îndoiala, reafirmându-şi vocea specifică, unică, din paleta poeziei sibiene.

George Precup

Ne apropiam de final cu a treia repriză a recitalului Valeriu Mircea Popa şi Adrian Suciu.

Valeriu Mircea Popa, “răscumpărătorul”, şi Adrian Suciu, eminenţa cenuşie a seratei, privind din alt unghi poezia.

Mai avem câteva fotografii de atmosferă:

Ofelia Prodan, cu Ulise pe masă, şi Rita Chirian, cântecul sirenei.

…boemişti, boemaci şi boemieni.

O recunoaşteţi pe Krista Szocs (stânga), o altă tânără poetă sibiană care a mai citit la noi.

Şi semnez această carte eu, căprarul… Nicolae. Era de ziua Sf. Nicolae, dar nimeni n-avea joarda la el, să mă altoiască.

Călin Sămărghiţan, prezentator, fotoreporter, cronicar, agent provocator…

Expoziţia de poezie, decembrie – recital şi lansări de carte

Expoziţia de poezie din 6 decembrie, ora 19.00,

la Bohemian Flow art&pub, Piaţa Mică, nr. 26, Sibiu.

Recital: Valeriu Mircea Popa
şi Adrian Suciu

Lansare de carte:
Ofelia Prodan – Ulise şi jocul de şah, Editura Charmides, 2011
Adrian Suciu – Mitologii amînate, Editura Herg Benet, 2011
George Precup – Dolor sau jupuind îndoiala, Editura Vinea, 2011
Valentin Leahu – Apusul vinului în călimară, ediţia a II-a, Editura Semne, 2011
Ziua cea mai lungă – Antologie de poezie contemporană, coordonată de
Aleksandar Stoicovici, Editura Herg Benet, 2011

Debut: Iulia Moisei

Alţi invitaţi: Rita Chirian, Teodora Coman, Anda Ionaş, Silviu Guga, Dan Herciu, Niu Herişanu, Călin Sămărghiţan.

Vasile Chira – “Orologiul”, sau reinventarea literaturii ca pretext noetic

(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2010, 121 pag.)

Semnul scriiturii lui Vasile Chira este interogaţia (v. ”Homo interrogans” volumul de debut în poezie al autorului, Editura Dacia, 2009). O interogaţie plină de forţă, salubră metafizic, ce se întinde spre cele mai înalte și alambicate jocuri ale fiinţei. Străluminată sau străîntunecată de razele luminos-întunecânde ale unui apofatism teologico-filosofic, această interogație frizează cele mai înalte trepte cognitive accesate prin concertate  mijloace stilistice. Scrierile sale sunt subtile simfonii ori sobre recviemuri.  În faţa marilor întrebări (dacă ţi le pui) nu trebuie să te grăbeşti să lipeşti răspunsuri generice, ci, mai curând, să te îndoieşti, să întrebi ori să strigi, mai ales în faţa acelor răspunsuri care îşi arogă statutul de universalitate.

”Fiţi tari, doar nu e altceva decât un accident genetic”, le spune medicul părinţilor cărora tocmai li se născuse un prunc bătrân. Cu barbă albă şi plete. Acest accident genetic însă este semnul prevestitor al unui accident cosmic, ontogenetic: cronopatia. Semnele sunt la început izolate, pentru ca foarte curând să cuprindă întregul Leidenstadt, oraşul suferinţei (în limba germană). Locuitorii oraşului nu realizează gravitatea ”accidentului”, decât atunci când vieţile le sunt întoarse pe dos, când timpul, această ”emanaţie a eternităţii”, o ia razna. Orologiul din turnul catedralei s-a defectat şi totuşi nu pot să facă nimic prin propriile lor forţe. Astfel devine tot mai evident că trebuie chemat constructorul orologiului, care nu vine singur, ci însoţit de fiul său. Acesta este doar registrul iconic, sensibil, al romanului, pretextul meditaţiei, premisele unui eseu despre atavismul ancestral al fiinţei umane: imposibilitatea de a-şi surmonta propriile limite.

Registrul metafizic abia de aici începe. Vasile Chira este un neo-kafkian prin excelenţă, dar dacă la scriitorul praghez forma parabolică a romanelor sale se fundamentează pe metafizica iudaică, la Vasile Chira apele subterane, sevele interioare vin din creştinism. Bântuiţi de aceleaşi angoase existenţiale, confruntându-se cu aceleaşi aporii, dacă la Kafka acestea au fost puse sub semnul expresionismului ori al suprarealismului (sau, puţin exacerbat, al romantismului), la Vasile Chira ele frizează un sens soteriologic.

Din păcate cei mai mulţi filologi, odată cu cei care înțeleg prin literatură o simplă inventariere a derizoriului cotidian, nu au acces la un astfel de registru, iar tăcerea cu care a fost întâmpinat romanul de care vorbim de către ”critica de specialitate” confirmă acest lucru. Filosofia, metafizica şi teologia sunt singurele instrumente cu care poţi să pătrunzi cu adevărat sub epiderma acestui roman, şi nu simpla perspectivă deschisă de aceste poziţionări, ci asumarea lor ontologică. Chiar şi o interpretare anagogică, la care mulţi teologi ar fi tentaţi, nu ar fi pentru ”Orologiul” decât tot o limitare în simpli parametri ai contingenţei.

Aşadar, uzitând aceeaşi modalitate parabolică kafkiană, romanul lui Vasile Chira transcende simpla receptare scolastică, de înregimentare stilistică, de autolimitare în curent literar (marii prozatori sparg întotdeauna aceste bariere), şi se întinde spre ceea ce am putea numi expresionism mistic (ca să fie mai digerabil: misteric), bine echilibrat între contemplaţie şi interogaţie, între miracol asimilat ontic şi rigoare a observaţiei lucide.

Aş îndrăzni să spun că ”Orologiul” este mai mult decât un spărgător de gheţă, stare de gheaţă a literaturii facile, simpliste şi simplificatorii, atât de premiată astăzi, ci este un veritabil crucişător ce deschide porţile de acces înspre ONTO-LITERATURĂ (aşa cum îi place autorului să-şi definească propriul demers literar), urcuşul pe o scară a lui Iacob dinspre perimetrul sensibil al scriiturii, spre cel inteligibil. Dincolo de o simplă abordare filologică, romanul necesită o abordare fenomenologică, în haoticul context actual, pentru a-i pătrunde în detaliu înţelesurile secunde.

Planul creativ al romanului se fundamentează pe angoasele omului solitar înaintea ”accidentelor” divine, pe tema imposibilităţii rasei umane de a se ridica în picioare în faţa Universului, pe sentimentul de interzicere pe care îl simte omul, fiinţă limitat cugetătoare, în faţa Abisului, a Deconstrucţiei, a Alienării: ”Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se caţără disperată pe marginea sandalei unui uriaş” (cap. V).

Catedrala este imensă, are dimensiuni inimaginabile, cosmice: 778 de metri lungime, o suprafaţă de 144.000 de metri patraţi şi o înălţime de 477 de metri, reclamând încăpăţânarea omului ”de a ajunge la Dumnezeu pe scară de piatră”. Vitraliile – joc al luminii între transparenţă şi ”densitatea minerală a zidurilor”, orga – cu 2.000 de registre şi 80.000 de tuburi, coloanele de sprijin – transcendentaliile medievalilor, turnul, treptele turnului, sunt categoriile intermediare dintre om şi divinitate, dintre spaţiu inteligibil şi abis, dintre demonstraţie şi axiomă, dintre ritm arhitectural şi predicamentele aristotelice. Aceasta este catedrala Sacrei Consubstanţialităţi. A cui? A cui cu cine? se va întreba, simplu, cititorul. Este vorba de o consubstanţialitate a materiei cu categoriile gândirii, a pietrei cu însuşi rostul aşezării ei acolo şi nu altundeva, textul relevând astfel şi valenţele lui teleologice.

”Orologiul” este un roman care readuce în prim plan sensul sacrificiului. Şi nu orice fel de sacrificiu, nu conjunctural, de circumstanţă şi fără o finalitate precisă, ci unul cosmologic sapienţial, altruist expiator: cel hristic. Şi nu un sacrificiu substitutiv, ci unul ontologic necesar, asumat prin bunăvoinţă, de recentrare a Axei Universului. Societatea ceasornicarilor este una de elită, care se supune unor rigori de-a dreptul ascetice. Sacrificiul este  întruchipat de urcarea în turn. Ceasornicarul oriental are o teorie minunată, dar nu urcă, cel arab doar va avea să vină peste cinci secole, dar singurul care va urca în turn este fiul ceasornicarului care a construit orologiul. Ceasornicarul aruncă o privire în centrul orologiului, înspre străfundurile lui pornite din hău şi din nimic, iar ”boala timpului” emanat este cuantificată. Ea necesită rectificarea înclinaţiei axului principal, iar aceasta revine în sarcina fiului său. Descrierea turnului şi repararea orologiului (o reparaţie doar temporară) sunt poate scenele cele mai impresionante ale romanului, pentru ca finalul să fie străluminat de o neasemuită meditaţie poetică.

În ”Orologiul” autorul ia de piept chestionabila lipsă de noimă a existenţei sub imperiul timpului liniar şi se răfuieşte cu ea. Aşează degetul pe semnul rănii, unde trebuie împlântat, în inima timpului orizontal, timpul vertical al eternităţii. Pentru aceasta moare fiul ceasornicarului pe treptele unui turn despre care cei mai mulţi se întreabă dacă măcar acesta există. Omul însuşi îşi dezbracă de bunăvoie haina cunoaşterii, îmbrăcând-o pe cea mai comodă, lipsită de dimensiunea ei metafizică. ”Planarea de heruvim” la care este chemat omul în confruntarea cu Fiinţa, deasupra Abisului şi sub semnul Interogaţiei, este înlocuită de ”gimnastica dezorientată a unei păsări de curte care dintr-un impuls atavic şi fără motiv aparent dă haotic din aripi cucerind grandios zece metri.” (Cap. IX)

Poetul, filosoful şi teologul Vasile Chira, cu un gest ferm şi perfect asumat, un gest util doar în faţa Fiinţei, singura instanţă înaintea căreia dă seama, depune la picioarele agorei ceasul de aur al unui senior sfios şi reflexiv, sincer şi solitar, conştient că va fi călcat în picioare, de vreme ce cronopatia agorei nu poate fi vindecată.

(Romanul poate fi citit şi on-line aici.)