VOLUMUL I: Câmpiile albastre de sub orizont (cap. I-IV)

I.

13 iunie 2385

Centrul Orbital de Monitorizare
arhiva 044, Lt. Col. Jos Cahr
înregistrarea începe la 17.02 h

- Domnule Walters, cod 01! Repet: cod 01. Îl văd deja pe radar. Subiect ieşit din Est C 8.
- Estimare supravieţuire?
- Calculez, domnule.
- Dhri, estimare supravieţuire am întrebat!
- Ăăă, …85 de ore. Dar… domnule…
- Dar?
- E cu un câine. Marja de eroare ajunge la 20 de procente în acest caz. În plus sau în minus. Şi, domnule, e colonie Beta, n-a mai ieşit nimeni de 4 ani de acolo…
- Dhri, eşti tâmpit! Am interzis câinii în toate Beta.
- Domnule, e cu un câine.
- La naiba! Unde a găsit ăla, mă, un câine, ce dracu’?… Ce face? Ce face în momentul acesta?
- Aleargă, domnule.
- Bine. Îi spunem „Ogarul”. Are deja vânător?
- Da, domnule. Vânătorul a pornit după el. L-au trimis pe Engoa. E cel mai bun, domnule. Dar nu ştim încă dacă i-a luat urma. Probabil foarte curând.
- Cu Engoa după el, o mierleşte în 12 ore. Cât ai spus estimarea?
- 85, domnule. Cu marja de eroare în plus, maxim 102 ore.
- Dacă rezistă 110, îl luăm de acolo.
- Domnule, 102 ore e maxim! Şi asta pentru câine.
- Dhri, nu-s cretin! Dar nu mai avem timp să aşteptăm alt evadat. Ştii bine asta. Trebuie să fim siguri că el e cel potrivit.
- Nu ştiu, domnule Walters, pur şi simplu nu mai ştiu nimic. Dar nu înţeleg de ce nu-l luăm mai repede dacă îl vrem pe ăsta. Şi dacă-l luăm, ce facem?
- Probabil vom rescrie istoria omenirii, Dhri. Ei, de asta ce mai zici?

înregistrare încheiată la 17.04h

O umbră se furişa de-a lungul lizierei micii păduri pline de scaieţi. Doar un foşnet uşor şi mici crengi uscate sfărâmate sub paşi îi trădau trecerea. Aici fusese de fapt un parc odată, dar nimeni nu-i mai avusese grija de ani şi ani de zile. Dacă ar fi fost lumină, din acel loc ar fi trebuit să se vadă deja casa bătrânului Sitar. Cunoştea bine drumul, venea des pe această parte pentru a ocoli eventualii trecători cunoscuţi, care n-ar fi făcut altceva decât să-l întârzie, dacă ar fi luat-o prin largul străzii, să-i pună sumedenie de întrebări fără sens, la care nici măcar ei nu erau interesaţi să afle răspunsul.

Acum, în noapte, n-ar fi întâlnit pe nimeni. Chiar dacă de câţiva ani noul guvern ridicase interdicţia de a te deplasa noaptea pe stradă, orice om întâlnit pe întuneric ar fi fost o prezenţă cel puţin neobişnuită, dacă nu de-a dreptul ciudată şi nu putea să genereze decât suspiciuni pe care, mai ales acum, voia să le evite cu orice preţ.

Se grăbea puţin, mai mult din nerăbdare, dar în bezna deplină nu se putea ajuta decât de micuţa lanternă cu pilă electrică, unul dintre cele mai de preţ obiecte primite de la venerabilul Sitar. ”Noaptea aveai lumina lunii şi a stelelor” îi spunea bătrânul, dar pe acelea nici el nu le văzuse vreodată. ”Nopţile sub cupolă sunt seci, luna şi stelele sunt amintirea uitată a lumii” îi plăcea lui să spună, iar Sebaastian nu şi le putea nici măcar imagina, dar i-ar fi prins bine ceva mai multă lumină acum, măcar pentru orientare.

Însă, cu tot întunericul şi mai mult din obişnuinţă, la primul cot al micii văi, Sebaastian găsi uşor poteca îngustă şi din câteva salturi, cu mici ezitări, trecu de hăţişurile din spatele grădinii. ”Sigur m-a auzit şi-mi va spune că am făcut un zgomot asurzitor”. Avea totul pregătit, venise să-l ia pe bătrân, aşa cum le fusese înţelegerea. Se apropie de căsuţa cufundată în beznă şi nemişcare, ”e excesiv de precaut bătrânul Sitar”, îşi spusese din nou, dar îi accepta toate toanele acestuia, căci ştia că erau întotdeauna bine motivate, chiar dacă el nu le vedea sensul imediat.

Intră în grădina atât de cunoscută, de data aceasta însă, pe furiş, molipsit de tăcerea care domnea pretutindeni şi de taina strecurării sale prin noapte. Îşi spunea că dintr-un moment în altul bătrânul îi va ieşi în întâmpinare, cu acelaşi zâmbet conturat pe sub barbă, pe care i-l va ghici pe întuneric. Se tot gândise pe drum să facă o mică glumă, pentru a-şi ascunde neliniştea, dar nu-i venise nimic în minte. ”Trebuie că e gata, cu vreo desagă în spinare, cu toiagul în mâini, ca-n cărţile lui, şi cu Nhaia cuminte lângă el”. Îşi închipuise multe scenarii cu privire la plecarea lor, dar acum nemişcarea din jur începea să-i paralizeze parcă şi gândurile.

Cu toate că era noapte, i se părea totuşi nefiresc de linişte. Se aştepta ca bătrânul să-l întâmpine imediat, gata de drum. Străbătu grădina din câţiva paşi, dădu ocol casei, veni în faţă şi ceea ce văzu la uşă îi împinse un frison pe şira spinării: Clanţa era ruptă, uşa era întredeschisă, iar în interior nu se auzea nicio mişcare. Inima îi izbucni în bătăi năvalnice şi simţea că picioarele începeau să-i tremure. Genunchii nu mai erau siguri pe niciun pas. Pătrunse în casă, iar podeaua scârţâi îngrozitor. Lumina palidă a lanternei de-abia arunca umbre pe pereţi, dar îşi dădu seama că nimic nu mai era la locul lui. Bătrânul nicăieri. Se lovi cu glezna de un scaun răsturnat, apoi păşi mai cu luare aminte şi piciorul lovi un obiect mai moale din cale. Un pachet pregătit pentru drum zăcea pe podea, desfăcut. Se întâmplase ceva cumplit, îi spuneau toate simţurile din momentul în care realiză că în casă nu era nimeni. Întregul plan fusese compromis! Bătrânul Sitar dispăruse şi numai el ştia toate amănuntele planului lor de plecare.

Se concentră asupra respiraţiei şi curând se linişti, aşteptă câteva secunde să i se potolească bătăile din tâmple, dar gândurile îi rămăseseră blocate, casa, odată atât de familiară, cufundată în întuneric, părea acum străină şi neprimitoare. Încercă să-şi adune gândurile, nu mai trăise aşa o sperietură de la ultima percheziţie, când bătrânul Sitar abia reuşi să ascundă busola. Busola! îi veni în minte. Se aşeză încet pe podea, pipăi pe întuneric desaga bătrânului şi o cercetă. O haină lungă, un pachet cu carne uscată şi afumată, o pâine şi o cutie de plastic pe care n-o mai văzuse, cu un conţinut necunoscut, dar foarte uşor de confundat cu un pachet cu mâncare. Luă pâinea în mâini şi-şi înfipse degetele adânc în miezul ei. Respiră uşurat, bătrânul folosise aceeaşi ascunzătoare. Scoase uşor busola, scutură firimiturile şi şi-o puse în buzunarul hainei. În timp ce cerceta ciudata cutie pe toate părţile negăsind vreo modalitate să o deschidă, afară se auzi o mişcare discretă şi îşi dădu uşor seama că nu era făcută de vreun om. Cu o ultimă urmă de speranţă Sebaastian şopti abia articulând:

- Nhaia?

Pe uşa întredeschisă se strecură ogăriţa bătrânului şi veni direct în braţele lui. Nu se mai zbenguia ca de obicei, parcă simţea şi ea apăsarea gravă a acelei nopţi, dar bucuria ei reţinută, îi drenă, brusc, tânărului, toată disperarea.

- Nhaia! Scumpa! Unde-i bătrânul Sitar? Ce s-a-ntâmplat?

Nhaia nu-şi potolea încă bucuria întâlnirii, se împingea în genunchii lui, se arcuia la pământ cu labele înainte, dar faptul că-n urma ei nu apăruse şi bătrânul, nu era deloc un semn bun. Cei doi erau nedespărţiţi, îi puteai vedea doar împreună, ceea ce atrăgea întotdeauna atenţia, întrucât procesul prin care bătrânul îi câştigase dreptul la viaţă rămăsese celebru. Începu să se joace cu degetele în părul ei şi în sfârşit gândurile i se dezlegară.

Încă din timpul construirii imenselor cupole biologice, câinii, consideraţi inutili de acum, fuseseră interzişi în interiorul acestora, pentru a preveni înmulţirea lor excesivă într-un spaţiu şi aşa limitat, iar cei câţiva introduşi ilegal fuseseră curând exterminaţi. Aproape 15 generaţii trecuseră de când se închiseseră cupolele, cu toate acestea bătrânul se sustrăsese întotdeauna de la a-i spune de unde o avea totuşi, îşi amintea doar ziua când i-o arătă în pătura înflorată, mică cât un ghemotoc. Apoi se folosise de un subterfugiu al legii pentru a o păstra. Bătrânul Sitar, cel care prefira din poveştile şi urmele trecutului curiozităţi şi comori nebănuite, ori redescoperea lucruri care pentru  mulţi nu însemnau nimic, descoperise un act prin care, înainte de cupole, fanaticii iubitori ai ogarilor obţinuseră dovada genetică a faptului că aceştia nu făceau parte din specia câinilor, ci erau o specie paralelă descinzând din lupul sălbatic. Apoi nu fusese decât un simplu exerciţiu retoric pentru bătrân să speculeze intenţia noului guvern de a relaxa sistemul de control. Gurile rele spuneau mai mult, că acel act fusese falsificat de însuşi venerabilul Sitar şi prezentat drept autentic, dar nimeni nu putea dovedi aceasta şi fusese suficient, alături de pledoaria imbatabilă, pentru a dovedi în faţa autorităţilor că ogarii ieşeau de sub incidenţa legii ce interzisese câinii sub cupole şi astfel câştigase dreptul oficial la viaţă al Nhaiei.

Era doar una dintre isprăvile de acest gen ale bătrânului, multe intrate în legendă, amănunte rătăcite prin nisipul vremii, pe care el le scotea la iveală, de aici i se şi trăgea porecla de ”Sitar”, iar acum îi era mai mult ca oricând recunoscător acestuia pentru toate strădaniile sale. Simţea în sfârşit o uşurare. Îi era dragă ogăriţa bătrânului.

Începea să intre lumina. Cupola devenea tot mai strălucioare pe măsură ce se încheia ciclul alternativ de viaţă al bacteriilor fotosensibile inserate în structura de plastic şi care lăsau să răzbată tot mai mult lumina din exterior, atât de necesară fotosintezei plantelor. De aceea bătrânul şi glumise: ”La primul fir de lumină plecăm, la prima gură de oxigen. Nu va trebui să atragem atenţia şi e bine să trecem linia metropolitană pe lumină”.

Acum însă, era din ce în ce mai limpede că bătrânul dispăruse, tocmai când planul urma să fie pus în aplicare. Trecuseră doi ani de când se hotărâseră să plece, imediat după ultimul refuz de a li se permite cercetarea marginilor cupolei. Totul fusese pregătit, ziua plecării fixată atent, Nhaia era acolo, lucrurile împachetate, ciudata cutie şi-o puse în propriul rucsac ca s-o mai cerceteze, şi apoi bătrânul cu siguranţă ar fi luat-o la drum pentru cine ştie ce motiv. Toate acestea convergeau limpede spre unica acţiune posibilă: trebuia să plece singur. Iar biletul scos din desaga bătrânului şi frământat cu înfrigurare între degete spunea clar, deşi scris la repezeală: ”Du-te”.

II.

”Întreaga artă a războiului este bazată pe înşelătorie.

De aceea dacă, eşti capabil, simulează incapacitatea, dacă eşti activ, simulează pasivitatea.

Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe, şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape.

Momeşte inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează dezordinea şi loveşte.”

Excelenţele voastre, doamnelor şi domnilor, iată un citat din primul capitol al ”Artei Războiului” al lui Sun Tzu (544-496 î.d.H.), un antic exemplu de gândire strategică, în lumina căruia doresc să vă comunic punctul nostru de vedere. Desigur, nu este vorba de niciun inamic, dar inamic ne putem deveni, foarte uşor, noi înşine. Am citit cu toţii îngrijorătorul Raport Kensey şi regret nespus, la fel ca şi dumneavoastră, dispariţia prematură dintre noi a acestei luminate minţi, căreia nu putem decât să-i fim recunoscători, dar trebuie să mergem mai departe şi mai ales să gândim mai departe. Avem de asemenea datele Spectografului HARPS de la La Silla din Chille care caută în continuare. Ceea ce doresc să vă spun, este că dacă intenţionăm o încercare cât de palidă de a salva rasa umană din faţa unei situaţii incerte din punct de vedere ştiinţific, dar care poate duce la extincţia ei totală sau alienarea ei iremediabilă de la statutul pe care astăzi i-l atribuim, alienare imposibil de cuantificat cu mijloacele actuale de analiză şi înţelegere a ceea ce suntem în acest plurivers, ei bine, secretul succesului şi asumarea unei astfel de acţiuni, nu trebuie să ne ridice probleme morale de niciun fel şi, cu atât mai mult, trebuie să se facă în cel mai mare şi strict secret. A lua în mâini soarta unui cobai, a doi, a trei, a o sută, a unui milion chiar, dar pentru a-i salva întreaga specie de la extincţie, nu impune nicidecum informarea completă a acestui cobai cu privire la experimentul la care va fi supus. […]

(Fragment din discursul de deschidere al Pan-conferinţei Extraordinare a Comitetului de Analiză şi Strategie Globală de dezbatere a Raportului Kensey, Akureyri – Islanda, 22-29 sep. 2007, susţinut de către Excelenţa Sa med. dr. Ph.D. Romulus Jacobsen, directorul Laboratorului Experimental Jacobsen-Milton
- secţiunea desecretizată a arhivelor Institutului Internaţional de Analiză şi Strategie Globală, în urma procesului Jacobsen din 17 mai – 22 aug. 2019)

- Până nu vă spun eu, nu vă scoateţi niciunul scăfârlia la vreo fereastră. S-a înţeles? Engoa îi fixa cu privirea pe cei 12 camarazi rămaşi în jurul lui. Deocamdată lăsăm iscoadele să ne anunţe de prima mişcare a jandarmilor. Clar?

Steguleţul verde care anunţa începerea probei tactice flutura pe catargul turnului de observare de aproape 5 minute, dar nici una dintre cele două tabere nu făcuse vreo mişcare. Fiecare îşi invita adversarul să-şi dezvăluie poziţia, pentru a-şi adapta apoi propria strategie. Cele două tabere aveau însă motive diferite pentru aceasta. ”Jandarmii”, conduşi de sergentul Andy Szekely erau la ultima lor luptă înainte de absolvirea cursului superior şi nu voiau să încheie cu o nereuşită. Iar ”şacalii” încă nu fuseseră înfrânţi de când sergentul Manu Engoa preluase conducerea din mâinile ultimului lor leader, Nic lunganul. Aceştia din urmă intraseră cu o jumătate de oră înainte în perimetrul de exerciţiu şi-şi aleseseră ca adăpost un fost atelier de încălţăminte. Aveau avantajul a două ieşiri laterale, astfel că dacă ar fi fost atacaţi dintr-una dintre direcţii, iar lucrurile se complicau, le-ar fi rămas o a doua cale de retragere pentru a nu cădea în mâinile ”jandarmilor”. Atacul lor asupra turnului de apă fusese doar o pistă falsă, dar le ieşise de minune şi îl aveau acum ostatic pe prefectul districtului, ceea ce făcuse ca o eventuală îndeplinire a misiunii de către jandarmi să fie doar o jumătate de victorie.

Szekely ştia că dacă nu va reuşi să-l elibereze pe prefect se va alege cu o pată destul de urâtă la dosar, aşa că îşi dădu frâu liber imaginaţiei, era un tactician înnăscut, şi-şi împărţise cei 19 oameni, cu el 20, în trei grupe dispuse în triunghi, care aveau să pătrundă în perimetrul ”şacalilor”, din spatele unui cinematograf dezafectat. Locul exerciţiului era de această dată unul interzis civililor, astfel că ”şacalii” nu se mai puteau amesteca acum în mulţime, tactică pe care o aplicaseră atât de eficient cu o zi în urmă.

De cealaltă parte, nici Engoa nu avea cum să ştie prin ce loc din perimetrul ales pentru exerciţiu avea să pătrundă adversarul. Rolul prefectului era jucat de către unul dintre instructorii lor, era un maior bătrân şi destul de blazat, pe nume Tancredi. Îi spuneau Spart, şi cu acest prilej aflase şi el cum fusese poreclit, datorită vocii lui sparte şi stridente, sau poate şi datorită faptului că mânca întotdeauna ca un spart. Dealtfel nu era un instructor prea strălucit şi nici nu se acordase importanţă rolului de prefect al districtului, se pare că nimeni nu se gândise că ”şacalilor” le-ar da prin minte să-l răpească. Ingeniozitatea îşi spusese cuvântul în ambele tabere. Stătea în mijlocul încăperii, legat de scaun cu mâinile la spate, nu-i scoseseră nicio clipă punga de hârtie de pe cap, aşa că habar n-avea unde se află.

- Albert, eşti singurul cu şase oameni în grupă şi sunteţi primul vârf al triunghiului, zise cadenţat Szekely. Şi vom înainta apoi în această formaţie, în ce direcţie vă voi spune eu. Era o tactică nouă, care despărţea echipa, dar îi permitea deplină mobilitate şi îi putea oferi în orice moment şansa încercuirii adversarului, asta dacă îl puteau localiza la timp. Eu voi fi în stânga ta, mai în spate, iar în dreapta grupul lui Moss. Trebuie să eliminăm cel puţin 6 şacali, pe restul îi împrăştiem, le reaminti el, îl luăm pe prefect şi terminăm înainte de venirea nopţii. E clar? Nu vă mişcaţi fără ordinul meu! E timpul să le aplicăm o lecţie serioasă.

Era de-a dreptul contagioasă febrilitatea cu care Szekely transmitea instrucţiunile, născând în membrii echipei noi motivaţii. Era un excelent conducător de grup şi în ciuda chipului său tânăr şi al frizurii sale blonde, ştrengăreşti şi zburlite, impunea respect şi totodată admiraţie.

- Ne împărţim? Şi cum ne vei transmite ordinele? întrebă Moss, relevând slăbiciunea metodei, dar potrivindu-şi aparent nepăsător una dintre cotierele de plastic.

Szekely se aplecă înainte, scoase rucsacul din spinare şi puse pe pământ un pachet misterios învelit într-o cârpă:

- Am convins superiorii să ne dea astea. Se aplecă şi desfăcu pachetul pe pământ, drept în faţa lor.

Toţi făcură ochii mari cât cepele. Erau trei microfoane cu cască. Ştiau despre aşa ceva, dar nu văzuseră niciodată. Erau folosite doar în cazuri extreme.

- Abia i-am convins să sacrifice trei baterii. I-am bătut la cap că e esenţial să ne obişnuim şi cu echipament electronic. Au raza de acţiune de 300 de metri, deci nu vă îndepărtaţi foarte mult, iar bateriile ne ţin trei-patru ceasuri.

- Engoa ştie?

- Habar n-are. Dar e timpul să-l învăţăm o lecţie pe înfumuratul ăla.

În câteva minute Szekely le explică celorlaţi modul de funcţionare al aparatelor. Jandarmii nu pierdeau timpul. Albert strâmbă din nas când îşi îndesă casca în ureche. Apoi îşi conduse echipa spre intarea din spate a cinematografului. Acesta dădea spre un parc părăsit, dincolo de care, într-un cartier pustiu cu clădiri în ruină aveau să dea piept, sperau pentru ultima oară, cu Engoa.

Triunghiul lui Szekely funcţiona perfect şi se mişca foarte eficient. Străbătuseră parcul în mai puţin de 5 minute şi după toate probabilităţile nedescoperiţi. Ajunseră pe o stradă paralelă cu atelierul de încălţăminte unde aşteptau ”şacalii”. Una dintre santinelele acestora îi văzu curând de la o fereastră de la etaj, coborî rapid şi se înfăţişă lui Engoa care-l primi plictisit.

Engoa era la opusul lui Szekely. Ochii lui vii contrastau izbitor cu morga feţei lui, mai tot timpul posacă şi abătută. Uneori aveai impresia că de-abia îşi cască pleoapele, iar sub ochi avea pungi vineţii. Nimic din tumultul interior nu răzbătea pe trăsăturile-i impasibile. Rece şi calculat, cinic uneori şi foarte exigent cu subordonaţii săi, se impunea în faţa lor prin eficienţă şi inventivitate, prin siguranţa cerebrală pe are o degajau acţiunile sale sigure şi ferme. Santinela îl informă:

- Domnule sergent, vin din stânga dinspre parc.

- Bă, aici nu-s sergent. Lasă! Ascultă la mine. Te întorci la fereastră. Te fâţâi atent pe acolo şi îi laşi să te vadă. Discret, să nu bănuiască nimic. Îţi scoţi şi tu un umăr, laşi să cadă nişte zugrăveală, vezi tu. Dacă e nevoie te laşi doborât. Dacă nu, şi dacă ştii sigur că ne-au localizat, vii rapid aici. Noi ieşim prin dreapta. Fugi! Apoi se întoarse spre ceilalţi: Voi ştiţi planul, aduceţi-l pe prefect!

Echipa lui Albert reperă o mişcare la una dintre ferestrele superioare ale clădirii ce adăpostea atelierele. Celelalte două echipe de jandarmi fură înştiinţate imediat şi triunghiul se puse în mişcare într-acolo.

- Moss, voi aşteptaţi afară, şopti Szekely în microfon. Albert, tu la etaj. Noi eliberăm parterul şi vă aşteptăm să coborâţi. Încercaţi să-l reperaţi pe prefect cât mai repede. Cât se poate încercaţi să rămâneţi nevăzuţi, iar după ce-l avem pe prefect, trageţi în tot ce mişcă.

Echipa excelent antrenată a lui Albert elimină cu uşurinţă santinela ”şacalilor” de la intrarea în clădire, nu spusese nici pâs şi rămăseseră nereperaţi. Sau cel puţin aşa credeau. Apoi urcară scările imediat după ce intrară.

- La etaj nu-i nimeni, şopti Albert, la scurt timp.

- Nici la parter, nimeni, completă Szekely. Trebuie să fie un subsol. Albert, cobori înapoi şi păzeşti intrarea. Moss, dai ocol clădirii şi vezi dacă e vreo altă ieşire! Bănuiesc că au un plan. Masca pe figură, pregătiţi fumigenele!

Echipa lui Moss se puse în mişcare şi curând descoperiră a doua ieşire.

- Asta e! Sergent, supraveghez a doua ieşire, spuse imediat în microfon.

- Perfect! Albert rămâi în dispozitiv, noi coborâm la subsol! Moss, asalt pe a doua intrare! E ieşirea lor de rezervă! Nici nu visează că venim din trei părţi.

Subsolul era cufundat în întuneric, nu avea ferestre, iar lumina era stinsă. Asaltul echipei lui Moss făcu ravagii la a doua intrare. Traseră în plin, cel puţin opt ”şacali” fură surprinşi şi erau plini de vopsea din primul minut, nici nu apucară să reacţioneze, pe când Moss pierduse un singur jandarm. Echipa lui Szekely de la subsol avu parte de mai multă acţiune, lansă două grenade lacrimogene, elimină două gărzi şi la lumina lanternelor îl descoperiră pe prefect legat de scaun. Mersese şnur şi echipa lucrase impecabil.

- Mască pentru prefect! Tom, eşti escortă, protecţie totală. Atenţie acum! Tery, a treia fumigenă pe hol şi ieşim! Moss, cum staţi?

- Opt doborâţi, parterul e liber!

- Albert? se asigură Szekely.

- Nimic aici.

- Excelent, adunarea la parter! Bună treabă! I-am făcut! Sper că Engoa e printre cei 10 doborâţi. Dacă a scăpat, să fie sănătos!

Cele trei echipe se adunară la parter. Se sincronizaseră perfect şi-i spulberaseră pe ”şacali”. Echipa lui Szekely, care lansase lacrimogenele îşi scotea măştile. Ceilalţi îşi controlau costumul să se asigure că nu fuseseră atinşi de cartuşele cu vopsea. Szekely, scoţându-şi masca, se îndreptă spre prefect:

- Maior Tancredi…, dle prefect, sunteţi în siguranţă, misiune îndeplinită. Îl ajută să-şi scoată masca. Cine se gândea că… dar îşi înghiţi cuvintele şi rămase încremenit. Prefectul îşi deschise haina şi-şi dezveli pieptul înţesat cu câteva calupuri de fals exploziv. Îmbrăcat în costumul impecabil al prefectului, acum puţin şifonat, de sub masca de gaze se ivi rânjetul lungit pe toată faţa al lui Engoa.

- Kaboom! strigă acesta. Sergent Andy Szekely, tocmai ai pierdut o echipă de 20 de oameni şi mă tem că erai printre ei!

III.

From: SophieM@icomsat.alfa.fr
To: MarcelCristescu@transilva.beta.ro
Sent: Vendredi, Novembre 12, 2021 6:18 PM
Subject: Re: ne peut pas

Iubire,

Am tot vorbit cu ai mei şi am decis să rămânem la Paris. Mi-e dor nebun de tine, aceste trei luni mi-au fost iad şi nerăbdare, dar toţi spun că ar fi recomandat să nu mai ies din nou. Tot mai puţină lume pleacă. Nu mă înţelege greşit, cupola e încă deschisă şi aş zbura, dar aripile mele eşti tu. Mi-e ciudă pe această împărţire a cupolelor în Alfa şi Beta. E nedrept. De ce eu sunt aici şi tu nu? Aşa cum bănuiai, se pare că Alfa sunt mai restrictive, dar fă tot ce poţi ca să vii.

Totuşi te invidiez, voi mai aveţi copacii, plantele, la voi mai bate vântul. La noi e mai urât şi ne ţin în camerele astea de aluminiu, cum sunt la voi blocurile vechi. Ştiu că ţi-e greu, dar nu mă pot gândi la altceva decât că vreau să fim împreună. Nu ştiu ce va fi mai apoi. Aici mi-au spus că le mai ţin deschise două săptămâni. Apoi nu vom mai putea circula în afară, deocamdată. Dar pentru cât timp, nu ne spun, nu ştiu. Poate iubirea… ne va salva.

Azi am primit ciocolată. Şi la voi e raţionalizarea asta?

Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun. Să ştii că am început să mă rog, aşa cum mi-ai spus.

Marcel, te iubesc
te iubesc
te iubesc.

Vino!

Sophie a ta

(Corespondenţă electronică cenzurată, sub incidenţa Protocolului de Siguranţă al C.A.S.G. intrat în vigoare la 1 Septembrie 2021.
- arhiva 118, Lt. Col. Jos Cahr)

Cunoştea puţină lume, chiar şi în această parte a metropolei unde locuia, dar toţi cei pe lângă care trecea îl priveau mai atenţi. Probabil din cauza Nhaiei pe care o vedeau acum cu un străin, când toţi erau obişnuiţi s-o vadă alături de Bătrânul Sitar. Pe tânărul acesta parcă-l vedeau pentru prima oară, deşi el ieşise de multe ori împreună cu bătrânul. Acum îi saluta respectuos chiar dacă pe fugă, şi ei îl priveau cu nedisimulată suspiciune. Nu era un cartier prea răsărit, dar era destul de curăţel, iar restricţiile impuse creaseră între locuitorii acestei părţi a metropolei, poate mai mult decât în alte părţi, o oarecare solidaritate.

”N-au cum să ştie că plec. Pur şi simplu trecem pe-aici” îşi spunea în gând, strângând mai tare chingile rucsacului. ”N-ar trebui să fie aşa de curioşi.” Era un singuratic, nu avea prieteni şi nu prea cunoştea pe nimeni. Singura persoană pe care o ştia mai bine era o bătrână care locuia sub apartamentul lui şi pe care o mai ajuta la treburile casei ori cu plata întreţinerii. În seara precedentă trecuse pe la ea, fără să pomenească nimic despre planurile lui, dar simţea că n-are s-o mai vadă, voia să-şi ia cumva rămas bun fără s-o spună şi să se asigure că cel puţin pentru câteva zile avea tot ce-i era de trebuinţă. Îşi vedea evadarea ca pe ceva fatal, era un gest de la care nu mai putea da înapoi.

Fiecare stradă pe care o lăsa în urmă era un semn al unei despărţiri finale, al imposibilei sale întoarceri şi-l ducea mai aproape de marginea metropolei. Pas cu pas simţea că lasă în urmă tot ceea ce însemnase lumea lui de până atunci. Nu ştia ce-l aşteaptă, bătrânul nu-i vorbise niciodată despre asta, iar dacă era întrebat se mulţumea să murmure rânduri întregi din cărţile sale ciudate, despre tărâmuri fantastice, despre necunoscut. ”Omul a populat întotdeauna tărâmurile pe care nu le cunoştea, cu monştri şi făpturi înfricoşătoare. Nu-ţi lăsa imaginaţia să zburde prea mult, ci cunoaşte prin propria ta experienţă.”

- Hei, tinere! auzi dintr-o dată în spatele lui o voce care-i curmă şirul gândurilor. Încotro? Unde-i Venerabilul Sitar?

- Mergem… ăăă, îşi derulă prin minte rapid toate destinaţiile pe care le-ar fi putut avea drumul pe care apucase… mergem până la groapa de fier.

- Nu te-am întrebat unde mergi, ci unde-i bătrânul?

Binefăcătoare întrerupere, putu să-şi adune gândurile:

- Are nevoie de nişte lucruri. Dar îşi dădu seama că tot nu răspunsese insistentei întrebări, aşa că adăugă: e bine, vă pregăteşte o… nouă surpriză… o noutate. E chiar bine. A făcut nişte calcule şi crede că poate să vă ajute la… repararea reţelei de apă, îşi aminti una dintre problemele lor stringente. Şi-i ducem nişte lucruri.

- Ce calcule? Insistenţa era agasantă deja.

- Nu… calcule. Măsurători! Şi-adăugă în gând ”ce vrea ăsta taman acum?”

- Păi de obicei şi le alege singur, insistă interlocutorul scoţându-şi pălăria de o culoare incertă şi scărpinându-se în cap, părând că are chef de vorbă. Aici avea dreptate, bătrânul nu lăsa pe nimeni altcineva să se ocupe, când era vorba de scotocit printre vechituri.

- E… lucrează la ceva, e prins cu nişte lucruri şi ştiu exact ce-i trebuie. Aşa că m-a trimis pe mine. Sebaastian răspunse încercând să pară cât mai degajat. Nhaia simţi însă imediat neliniştea, se îndepărtă puţin, apoi începu să-i adulmece palmele străinului.

- Mai daţi-i să mănânce! izbucni acesta.

Acum îşi aminti! Străinul cu pălărie era unul dintre acei pierde-vară care ştiau cel mai bine locurile unde se aruncau vechituri. El săracul scotocea, dar nu găsea niciodată nimic bun, bătrânul profita de pe urma vastelor sale cunoştinţe într-ale gunoaielor, îl lua cu el şi-i lăsa în schimb, întotdeauna, câteva monede sau îi releva rostul a câte unui obiect uitat de vreme şi pe care străinul îl primea cu uimire şi oarecare veneraţie. Avea prilejul de a se lăuda în cartier cu ”noutăţile” astfel găsite, pe care le vindea apoi mai departe. Făcea mereu glume pe seama Nhaiei, că era slabă, că nu-i dădea nimic să mănânce, că e numai piele şi os. Bătrânul se amuza şi-l lăsa să bodogănească în legea lui.

Între timp Nhaia se îndepărtă, oferindu-i lui Sebaastian prilejul s-o cheme înapoi, în cele din urmă forţându-l să se urnească din loc şi să iasă din încurcătură.

- Trebuie să plec, ”foarte adevărat asta” îşi spuse în sinea lui, văd că… mă cheamă… să mă grăbesc.

- Auzi, spune-i Venerabilului să mai treacă pe la mine când are nevoie de ceva, zise străinul aşezându-şi la loc pălăria pe cap, încântat că s-a lămurit cum stau lucrurile şi visând la un nou chilipir. Şi până să-şi găsească el un alt rost primprejur, Sebaastian cu Nhaia se făcură nevăzuţi.

O bună bucată de drum nu mai întâlniseră pe nimeni. Intraseră bine în orele de lumină, când era tot mai cald, o căldură toridă, de seră, când nimeni nu mai ieşea pe-afară. Îşi înfăşură eşarfa în jurul capului şi o umezi cu puţină apă din bidon. Nu greşise, drumul ducea spre groapa de fier. Cimitirul de maşini era unul dintre locurile preferate de joacă ale copiilor, dar pe căldura asta nu mai era nimeni. Multe dintre carcasele de metal ruginit zăceau îngropate pe jumătate în pământ. Un loc sinistru care mărturisea despre un timp de care nimeni nu-şi mai amintea. Nu zăbovi mult însă, se îndepărtă de groapă, profită de un cot al mărăcinişului din apropiere şi se îndepărtă de-a binelea de zona locuită.

Metropola rămânea tot mai mult în urmă. Acum peste 300 de ani cupola fusese tărâmul posibil şi unicul pământ al făgăduinţei. Şansa de supravieţuire. Aşa fusese odată, dar acum se vedea părăsind acest loc. Această temniţă perfectă. Să lase totul în urmă? Voia oare să plece cu adevărat? Această idee înspăimântătoare de a pleca niciunde avea vreun sens? Pentru bătrânul Sitar fusese un vis, poate de o viaţă, pentru Sebaastian nu era decât o moştenire cu care se trezise în braţe. Încerca să-şi reinventeze motivele fugii sale. Realiză că singurul motiv nu era altul decât voinţa de nezdruncinat a bătrânului şi strălucirea din ochii lui când vorbea despre asta. Ce voia bătrânul Sitar, ce căuta, ce se aştepta să găsească la marginile cupolei, nu ştia. Pentru ce să plece atunci? Dacă era şi bătrânul cu el, ar fi fost altceva. I-ar fi arătat o mie şi o mie de motive. Unul mai plauzibil decât celălalt. Dar acum era singur.

În ultimii ani bătrânul îi marcase viaţa zi de zi, i-o schimbase într-un mod pe care nu şi-l putuse închipui înainte. Viaţa în preajma Venerabilului Sitar era o alternativă la cea searbădă din sânul Metropolei. Odată cu vechile obiecte şi relicve ”reinventate”, i se dezvăluiseră noi înţelesuri. Bătrânul ştia să pună sens şi viaţă în tot ceea ce-l înconjura. Transforma lucrurile. Îl învăţase să privească oamenii, să încerce să le înţeleagă reacţiile, să surprindă conexiunile dintre lucruri care ţeseau astfel noi înţelesuri, ascunse unei priviri superficiale. Să vadă dincolo de aparenţe.

De la el aflase şi despre cupolă, despre cum ”funcţiona” ziua şi noaptea. Încercase de nenumărate ori să înţeleagă ce înseamnă o noapte cu lună şi stele, să şi le imagineze. Încercase să înţeleagă ce însemnase pentru generaţiile dinainte de cupole mersul soarelui pe cer. Aflase despre ceas şi lanternă, obiecte care ar fi fost cu siguranţă interzise dacă nu ar fi fost atât de rare, învăţase despre magnetismul bulversat al pământului şi despre busolă.

Nu văzuse niciodată o pasăre zburând, dar ştia că odată existaseră pe pământ păsări uriaşe care se năpusteau din cer să smulgă de sub ape peşti colosali şi fantastici. Era o lume incredibilă, îşi spunea de fiecare dată, era raiul, era universul perfect, mai mult, era pământul din centrul atenţiei întregului univers. Încercase să-şi imagineze de mii de ori zăpada, ciclul anotimpurilor şi ploile. O, ploile! Să cadă apă din cer, ce legendă! Râuri învolburate şi reci, spălând câmpii verzi şi întinse cât vezi cu ochii. Bătrânul îi vorbise despre o lume pe care nici măcar el n-o văzuse, dar pe care o aducea la viaţă cu fiecare poveste fabuloasă. Din momentul în care li se intersectaseră destinele, zilele nu mai treceau decât pentru a măsura întâlnirile şi despărţirile lor. Sebaastian descoperise cu ajutorul bătrânului, mirarea şi fascinaţia, dar îi trebui destul de mult timp ca să înţeleagă ce însemna însăşi mirarea ori fascinaţia, şi abia atunci fu adevărata descoperire. Era ca o naştere din nou, ca şi cum ar fi întors lumea pe dos şi i-ar fi desluşit semnele şi înţelesurile interioare. Nodurile din spatele feţei exterioare a lumii.

”Plec. Sunt hotărât să plec. Să plecăm. Aşa ne-am înţeles. Să ajungem la marginile cupolei.”

Totuşi, mersul îi era şovăitor, nu-i venea să creadă că e pe punctul de a lăsa totul în urmă, mai ales când ajunse la tăbliţa cu cap de mort care anunţa sec: ”Sfârşitul zonei decontaminate”. Se opri, lăsă să-i alunece rucsacul, închise ochii şi se aşeză pe iarbă cu bărbia în piept. Un minut. Două. Trei. Îşi rememoră viaţa. ”E o păcăleală cu zona contaminată. Doar ca să-i sperie pe curioşi şi pe cei slabi de inimă” îi spusese bătrânul. ”Degajă un gaz toxic ca să te ameţească şi să-i crezi. Dar respirăm mai rar şi nu prea adânc şi încercăm să ne îndepărtăm cât mai repede. E sigurul sistem de protecţie. Restul e doar în capul oamenilor şi-n repulsia cu care au fost educaţi pentru tot ce ar exista în afara oraşului.”

Ştia tot ce trebuie să ştie despre Zona de Limitare. Nimic despre ce s-ar putea afla dincolo de ea. Nu-şi putea închipui nimic mai mult dincolo de ce-i descoperise bătrânul. ”Dar de aici încolo te detectează imediat ce-ai ieşit şi-ţi văd orice mişcare”. Vedea senzorii bonţi de metal împlântaţi în pământ. De aici avea nevoie de busolă. Începu să scotocească după ea în sacul de haine. Dădu din nou peste cutia ciudată de plastic, imposibil de deschis, dar încă nu-şi putea permite s-o cerceteze mai atent. Îşi aminti că pusese busola în buzunarul hainei. O luă în palme şi o privi îndelung. Acul tremura, sub geamul de sticlă descria arcuri de cerc tot mai mici până se stabiliză. ”Arată invers. Polii magnetici ai Pământului s-au schimbat. Îţi arată Sudul” îşi aminti. O fi avut Venerabilul Sitar motivele lui ca să plece. Sebaastian nu i le ştia precis. ”Poate ceva mă aşteaptă acolo şi eu nu ştiu”.

O altă tăbliţă atenţiona: ”Strict interzis. Intraţi în zona contaminată”. Parcă începea să simtă o uşoară ameţeală.

Îl năpădi amintirea bătrânului. Îl lăsase în urmă. ”Ar fi trebuit să-l caut. A fost prins. Ne-a denunţat cineva? Dar el mi-a scris: Du-te!” Îl va mai revedea? ”De la zonă încolo vom fi detectaţi. Vor pune un vânător după noi şi va avea voie să ne ucidă. Nu mai avem ce face. Fugim mâncând pământul, până la marginea Mării de sare.”

- Nhaia, mergem! Mergem să găsim motivele pentru care bătrânul Sitar voia să plecăm. Dar ea era deja înainte, sălta fericită peste dâmburile din iarbă, de parcă ar fi recunoscut locuri de mult părăsite.

IV.

”Sunt unele care se spun în chip afirmativ, care au o putere de negaţie covârşitoare.” (cartea I, cap. 4)

”Nu înţelegem însăşi fiinţa, ci doar pe acelea care sunt în legătură cu fiinţa” (cartea I, cap. 10)

”Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de sferă şi ori din ce parte l-ai privi el este partea cea mai înaltă, iar partea de la mijloc a locului cuprins de el este partea cea mai de jos. [...] Locul cel mai de jos este mijlocul. [...] Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se îndepărtează în chip egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în jos”. (cartea a II-a, cap. 6 )

”Firile Domnului nu sunt nici un corp, nici o suprafaţă, nici o linie, nici timp, nici spaţiu, ca să se reducă la o cantitate continuă. Căci acestea sunt lucrurile care se numără continuu.
Trebuie să se ştie că numărul este pentru acelea ce se deosebesc şi este cu neputinţă să se numere cele care nu se deosebesc întru nimic. Întrucât se deosebesc întru atâta se şi numără. [...] Astfel numărul este pentru acelea care se deosebesc; şi modul în care se deosebesc cele ce se deosebesc, în acelaşi mod se şi numără.” (cartea a III-a, cap. 8 )

[Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749),
”Ekdosis akribis tis orthodoxu pisteos”, Verona, 1531]

Colonelul Michael Walters privea în gol pe unul dintre puţinele hublouri ale Sălii Mici de pe Centrul Orbital de Monitorizare. Hăul negru dinaintea lui îl făcea întotdeauna să-şi abandoneze orice gând, să se abandoneze pe sine în braţele unei dulci melancolii care nu-şi găsea remediul decât în lungile momente în care se pierdea în răsfoitului agale al celor câtorva cărţi pe care le aveau pe staţie. Uneori le mirosea atent paginile, îşi plimba palmele peste coperţile lor, privindu-le pe deasupra ochelarilor mici pe care-i lăsa să alunece spre vârful nasului. Părul nu-i mai era nici măcar grizonat, era alb de-a binelea, lăsat mai lung peste vârfurile urechilor şi barba tunsă foarte scurt, nu-l mai făceau să semene cu militarul care fusese odată. Arăta ca un bunicuţ bun şi blând, dar fără nepoţi în jur, fără copii care să-l caute de sărbători, fără vreo grădină în spatele casei pe care să o îngrijească cu fanatism.

Ştia toate cărţile de pe staţie, le citise pe toate, le parcursese de mult, încă din vremea primilor ani pe Centrul Orbital. Ar fi vrut să îmbogăţească acea colecţie, dar ştia foarte bine că era imposibil. Privea lucrul acesta cu resemnare şi chiar dacă în memoria computerelor de pe COM mai erau alte mii şi mii de cărţi, revenea mereu în sala bibliotecii pur şi simplu pentru a ţine în mână o carte. Răsfoitul se transforma astfel într-un adevărat ritual al pipăitului şi era un prilej de meditaţie, singurul lucru care îi mai putea risipi monotonia vieţii de zi cu zi. Cadenţa lor teoretică. Însăşi trecerea acestor zile se făcea într-un mod artificial. Era măsurată în vechile ore de pe Terra şi erau monitorizate în date şi cifre pe ecranele staţiei. Înaintaşii lui reuşiseră să programeze computerul central ca, în timpul a ceea ce numeau zi, hublourile staţiei să emane lumină, ca şi când lumina ar veni de afară, ”seara” să pălească încet, apoi ”noaptea” să se stingă. ”Probabil o încercare disperată de a nu înnebuni chiar de tot, mai mult decât intenţia de a simula trecerea zilelor de pe Pământ.”

Acum colonelul Walters oprise acel program de simulare şi privea adânc hăul ce se căsca pretutindeni în jur. Se imagina privindu-se dintr-un ochi de deasupra staţiei, cum stătea închis într-o cutie metalică, un nasture infim înghiţit din greşeală de pântecul unui univers impasibil şi care îşi vedea de legile lui. ”Suntem sateliţii propriilor noastre destine” nu era doar gândul său, ci murmura aceste cuvinte din vârful buzelor, căci sticla groasă a hubloului se aburi pentru o clipă.

În spatele lui se auzi o uşă glisând şi-n pragul ei apăru Dhri îmbrăcat într-un costum spaţial. Dhri Vasanta Darshan păşi sprinten în Sala Mică, dar zărindu-l pe colonelul Walters pierdut din nou printre gânduri, îşi temperă pasul tânăr şi încercă să se apropie fără să facă prea mult zgomot.

- Dhri, ai fost iar în sala de exerciţii, spuse Walters, rămânând cu spatele la el. De câte ori să-ţi spun că starea de imponderabilitate accelerează procesul de îmbătrânire. Nu vreau să ajungi mai bătrân decât mine. Nici măcar nu erau o glumă cuvintele colonelului, timpul pe staţie putea trece în mod diferit pentru cei doi conlocuitori ai ei.

- Namaste, salută vesel Dhri. Domnule, nu ştiţi ce pierdeţi, răspunse, continuând să se apropie.

- Uiţi că sunt aici dinaintea ta? Odată îmi plăcea şi mie. Acum prefer simularea gravitaţională. Nu-mi mai place să zbor. Să plutesc aşa aiurea. Vreau să-mi simt greutatea. Să-mi simt apăsarea propriilor poveri.

- Mi-ar plăcea să intraţi cu mine acolo şi să jucăm odată un baschet. Vă provoc la un baschet în imponderabilitate. Acolo suntem egali. Dhri încerca să pară vesel, dar în preajma colonelului se molipsea întotdeauna de atmosfera gravă pe care acesta o impunea. Se instală în faţa hubloului dinspre Pământ şi spuse: vom mai coborî vreodată acolo?

- Nu ştiu Dhri, răspunse Walters, nu trebuie să te duci să continui supravegherea? Sau să verifici contactul? Pe colonel nu-l interesa atât de mult îndeplinirea misiunii lor zilnice, cât să scape de Dhri şi să rămână din nou singur cu gândurile lui.

- Domnule colonel, computerul ştie să-şi facă treaba şi singur. Şi dacă observă ceva, o să ne anunţe. Dhri era între două vârste, poate că pe Pământ i-ai fi dat vreo 40, maxim 45 de ani. În realitate nu avea încă 35, însă pe staţie pierdeai şirul anilor şi totul era relativ. Domnule, este o condamnare că m-aţi adus aici? Sau o binecuvântare?

Nu aşteptă răspunsul, se duse în faţa unui ecran şi apăsă câteva taste de pe marginea lui.

- Nu pricep, dacă tot nu răspunde nimeni la contact, de ce trebuie să verificăm de fiecare dată? Când au răspuns ultima oară? Ştiţi asta măcar? Nu pot să-l cred pe amicul nostru cuantic, că nu ne-au mai contactat niciodată de când au plecat.

- Nu ştiu Dhri. Dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi spus, nu crezi? Computerul cuantic a fost ultima mare invenţie a omenirii şi nu ne putem baza acum, decât pe el. Aş vrea să-i putem contacta din nou, măcar din curiozitate. Dar nici măcar eu nu mai cred de mult că aşa ceva va fi posibil. Noi ne facem datoria, Dhri. Asta e tot ce mai putem face. Iar tu ar trebui să crezi, sau cel puţin, ar trebui să speri că într-o zi vei crede că mai poate exista şansa să fim contactaţi. Până atunci continuăm să supraveghem, să adunăm date despre ce se întâmplă acolo jos, să… Colonelul privea în continuare hăul negru din faţa lui. Nu se întorsese nicio clipă, dar continuă: Să… nu ştiu. Ascultă, vreau să te întreb ceva.

- Da, domnule.

- Ştii, Dhri, cine este de fapt părintele cuanticii? Cine e strămoşul, cum i-ai spus?, ”amicului nostru”? Cine vorbeşte primul în termenii mecanicii cuantice?

- Domnule, înainte de Plank nu ştiu pe nimeni, răspunse Dhri distant şi neinteresat. Se aşternu un scurt moment de tăcere, apoi continuă serios şi gânditor, întorcându-se spre colonel. Îşi dădu seama că întrebarea bătea mult mai departe: Iar dacă este înainte de Newton, lăsă din nou o pauză mai lungă, nu poate fi decât un mistic.

- Nici nu ştii câtă dreptate ai, tinere! Cu o mie de ani înaintea lui Newton şi cu douăsprezece secole înaintea lui Plank.

Dhri căuta în memorie, dar nu avea asemenea cunoştinţe. Totodată ştia foarte bine că Walters va continua, aşa că nu spuse nimic.

- Primul ”mecanic cuantic” al rasei noastre Dhri, continuă colonelul. Probabil că spiritul lui pluteşte odată cu noi pe-aici, orbitează. …Şi îi datorăm supravieţuirea… Sau cel puţin sala ta imponderabilă de baschet. Colonelul vorbea rar, făcând pauze prelungi de parcă îşi scotea cuvintele din fântâna neagră dinaintea lui. Începea să devină sarcastic, dar nu făcea aceasta niciodată cu răutate, ci cu tristeţe şi resemnare.

- Ştii ce se întrebau? Cum ar putea naturile contrare şi nedescompuse să se unească unele cu altele pentru formarea unei singure lumi? Apoi continuă aproape în şoaptă, ca pentru sine, ceea ce-l făcu pe Dhri să se apropie cu precauţie şi să-şi ciulească urechile. Susţineau că acea natură care nu se mai descompune poate fi numită într-un anume fel, dar poate fi numită şi prin contrariul aceluia. Hm?

Discursul retoric se prelungea. Tânărul, deşi tot mai vizibil incomodat de costumul spaţial, nu se grăbea, avea timp. Avea tot timpul din univers. Avea răbdare. Şi ce altceva să fi făcut? Era singurul auditor. Sau poate mai erau şi alte urechi? Poate universul însuşi îşi ciulea urechea să asculte ce debitează din pântece, nasturele înghiţit? Atmosfera devenea tot mai încărcată. Rămase nemişcat privind profilul îngândurat al colonelului. Michael Walters parcă era un magician pregătindu-şi îndelung numărul de dispariţie.

- Avem o misiune greu de îndeplinit. Misiunea noastră este să nu ne pierdem încrederea în ceea ce avem de făcut. Că oasele noastre plutind prin spaţiu nu se vor face pulbere degeaba. Era tot mai sarcastic colonelul, dar încă nu răspunsese la întrebarea pe care tot el o formulase.

- Ioan Damaschin, tinere, un sfânt arab din secolul al optulea. Eram plăpânzi pe atunci Dhri, omenirea căscase de la început ochii spre Univers, dar abia acum începea să-l înţeleagă. Zicea că nu cunoaştem natura a ceea ce este desăvârşit, ci doar efectele acelei naturi desăvârşite. Înţelegi?

Colonelul se întoarse spre interlocutorul său şi continuă rar şi apăsat:

- Nu ştim dacă misiunea noastră mai are vreun rost, dar trebuie să o ducem la capăt, nădăjduind că roadele ei, pe care nu le vom înţelege niciodată, vor reclădi o lume pe care nici n-o visăm.

Colonelul îşi înfundase adânc mâinile în buzunare, începu să se balanseze de pe călcâie pe vârful picioarelor şi înapoi şi continuă:

- Am auzit, să ştii, când m-ai întrebat. Este o condamnare şi o binecuvântare totodată. Aşa cum alţii m-au adus pe mine, sper să nu fii ultimul pe care l-am adus, căci atunci totul va fi fost în zadar. Ţi-am spus tot ce-am ştiut şi ai fost de acord. Şi dacă mor fără să mai găsim pe nimeni, îţi va rămâne ţie misiunea să-l aduci pe cel care îţi va lua locul. Se spune că Graalul e păzit de un cavaler căruia i s-a poruncit asta, iar acel cavaler e nemuritor şi-l mai păzeşte încă.

(va urma)