Câmpiile albastre de sub orizont (cap. V-VIII)

V.

a. În zona de delimitare a Metropolei, Consiliul Interior este răspunzător pentru asigurarea condiţiilor optime de viaţă ale cetăţenilor.

b. Părăsirea limitelor Metropolei se poate face numai în interes de serviciu şi numai cu autorizaţia scrisă a Consiliului Interior.

c. Consiliul Interior nu garantează integritatea corporală, nici starea de sănătate a celor care părăsesc Zona decontaminată în interes de serviciu, răspunderea revenind companiei care desfăşoară serviciul respectiv.

d. Ieşirea în afara Zonei decontaminate în afară de condiţiile menţionate la paragraful b, este considerată infracţiune, se interzice cu desăvârşire şi se pedepseşte cu privare de libertate, confiscarea tuturor bunurilor pe care persoana respectivă le deţinea asupra ei pe perioada părăsirii Zonei, precum şi cu punerea sub urmărire pentru cercetarea motivelor care au condus la decizia de părăsire a Metropolei.

e. Obiectele deţinute de către persoana în cauză se vor confisca, indiferent dacă acestea au fost scoase din Metropolă, sau au fost sustrase din afara Zonei decontaminate, considerându-le un real pericol pentru sănătatea şi integritatea cetăţenilor.

f. Dacă părăsirea Zonei decontaminate se face în grup, aceasta va fi considerată ca circumstanţă agravantă.

(Directiva M 72 a Consiliului Interior Metropolitan,
intrată în vigoare la 22 noiembrie 2021
şi completată de amendamentul 48 din 4 aprilie 2155,
completând art. 12 din Noua Constituţie a Statelor Interioare)

Acum trebuia să se îndepărteze cât mai repede şi pe cât posibil să-şi piardă urma din faţa vânătorului pe care i-l vor pune pe urme. Pentru aceasta Sebaastian se văzu nevoit să intre deja în pădurea ce se întindea în faţă. Autorităţile îşi luau de aici lemnul necesar, existau câteva drumuri bine bătătorite, dar le părăsi pe rând, imediat cum acestea se abăteau de la direcţia înspre sud vest pe care şi-o alesese. Spre nord-vest, cum arăta busola. Nhaia rămânea uneori în urmă, Sebaastian renunţă curând să o tot cheme căci ea revenea de fiecare dată şi chiar i-o lua înainte, cercetând curioasă locurile.

Acolo unde hăţişurile îi permiteau, alerga de-a binelea, cele de nepătruns le ocolea având grijă apoi să-şi consulte busola pentru a reveni la direcţia dorită. Curând începu să simtă apăsarea locului străin şi necunoscut, dar nu avea de ce să se teamă. Animale mari, după câte ştia, nu mai existau, iar cele mici, viezuri, iepuri ori cine ştie ce alte rozătoare, nu prezentau niciun pericol. Erau dealtfel delicatesele cu care braconierii inundau piaţa neagră a metropolei.

Busola îi mai era necesară pentru ocolurile impuse de intenţia de a-şi pierde urma. O direcţie constantă i-ar fi dezvăluit lesne urmăritorului încotro s-o apuce. Trebuia să pară o fugă la întâmplare, pentru a-l deruta cât mai mult pe vânător. Acesta era pregătit special pentru urmăriri, iar acum Sebaastian trebuia să aplice cât mai riguros tot ceea ce învăţase în ultimele săptămâni la îndemnul şi după metoda bătrânului. Făcea ocoluri, apoi se deplasa un timp cu spatele, nu era deloc uşor în astfel de condiţii să-ţi păstrezi orientarea. Nhaia îl ajuta aici cu mersul ei haotic, uneori o urma pur şi simplu având grijă să se orienteze pe direcţie şi să-şi calculeze timpul în care se deplasa pe urmele ei.

- Mai avem vreo 3 ore, Nhaia, şi va trebui să ne-oprim. Pe întuneric ne vom rătăci de tot.

Se grăbea pentru a profita cât mai mult de lumina zilei. Bacteriile din structura cupolei se înmulţeau foarte repede după cele 16-18 ore de la încetarea ciclului de viaţă anterior, iar atunci cupola devenea opacă şi făcea ca întunericul să coboare destul de brusc, să te ia pe nepregătite. Îşi consulta mereu ceasul vechi cu arc, pentru a nu fi surprins de venirea nopţii în pădurea care-i juca oricum numeroase feste în privinţa luminii care ajungea până la sol.

- Va trebui să ne găsim un loc de-nnoptat şi să sperăm ca vânătorul să nu fi plecat încă.

Ceasul îl primise tot de la bătrân cu o zi înainte de plănuita lor plecare. Îşi aminti că şi lanterna o primise tot atunci. Oare bătrânul presimţise ceva? Presimţise că nu vor pleca împreună? În plus, un gând începuse să nu-i dea pace deloc: poate că bătrânul nici nu avusese vreodată de gând să plece şi înscenase totul pentru a-l face pe Sebaastian să plece singur.

Îşi propusese ca imediat după ce ceasul arăta ora 9 să-şi caute un loc de înnoptat. La rădăcina unui grup de arbori bătrâni găsi un loc plin de frunze şi muşchi verde de pădure, numai bun de culcuş. Curând, şi la fel de brusc pe cum se aştepta, întunericul pusese stăpânire pe întreaga pădure, învăluindu-i în beznă. Ultimele pregătiri le făcu la lumina lanternei, din când în când acţionând repetat pârghia pilei electrice pentru a o încărca. Din precauţie, se hotârî ca-n prima noapte să nu aprindă niciun foc. Înghiţi la repezeală o bucată de pâine cu o felie de carne uscată, scoase haina lungă din rucsac, o aşternu peste patul de muşchi şi frunze şi se acoperi cu poalele ei. Îşi duse mâna cu ceasul în dreptul fasciculului de lumină şi o privi pe Nhaia cum îşi căuta locul, ghemuindu-se lângă el. Ronţăise şi ea rapid bucata de carne afumată, lipăise de câteva ori în castronul cu apă şi acum parcă stătea să-l asculte. Sebaastian începu să întoarcă atent arcul ceasului.

- Suntem în plin necunoscut, îţi închipui? Ştii ce vorbeam cu bătrânul? De fapt, nimeni nu ştie cu precizie cât timp a trecut de la închiderea cupolelor. Totul depinde de ciclul destul de inegal de viaţă al bacteriilor din structura materialului din care au confecţionat cupolele. Ceasurile electronice au cedat, computerele au căzut, până să ne dăm noi seama că avem nevoie din nou de ceasurile cu arc, era cam târziu.

Stinse lanterna, dar în momentul imediat următor sări ca ars în picioare. În jurul său era un peisaj cu totul neobişnuit. Sute şi sute de mici luminiţe apăruseră ca din senin, răspândite printre frunze, pe sub crengi, la rădăcinile arborilor. Aprinse din nou lanterna iar acestea păliră puţin. Îşi dădu seama de ce la lumina lanternei nu le zărise. Se apropie cu precauţie de cea mai apropiată dintre ele. Când stingea lanterna, o zărea mai bine, când o aprindea, luminiţa aceea din iarbă pălea. Zări un vierme, ori era o larvă, cam cât o unghie, de culoare gri-maronie, care avea extremitatea pântecului luminoasă. Dizgraţios la lumina lanternei, urât, bont şi inelat, avea nevoie de întuneric pentru a-şi pune-n valoare tainica sa frumuseţe. Sebaastian se asigură că e inofensiv, se lungi din nou în aşternut şi stinse lanterna, privind încă îndelung ciudatele luminiţe care uneori clipeau.

- Sau, poate că nu a trecut nici măcar o zi, şi noi trăim într-un timp paralel, fără să ne dăm seama de asta. Aceasta o spuse încet, ca un ultim gând înainte de-a adormi. Ori se prea poate să fi fost gândul rătăcit al primul său vis de sub „cerul liber”.

Se făcu dimineaţă la fel de brusc cum se înnoptase. Lumina străbătu printre crengile arborilor şi dădu deşteptarea. Dormise bine şi se simţea odihnit. Nhaia sări şi ea în picioare, arcuindu-se de spate pentru a-şi întinde încheieturile. Adora gestul acesta. Scrută pentru o clipă împrejur, dar nu i se păru nimic neobişnuit. Micul dejun îl luară la repezeală, tot din câteva îmbucături de carne uscată şi afumată. Îşi cântări din ochi apa rămasă în cele două bidoane, luă câteva înghiţituri, apoi le îndesă în rucsac. Cutia! De oboseală uitase s-o mai cerceteze, iar acum nu mai era timp. Probabil va fi ziua cea mai grea şi cea mai obositoare, în care va trebui să forţeze pasul cât mai mult. Dacă vânătorul nu plecase până acum, în această a doua zi, cu siguranţă era deja pe urmele lor. Îşi adună lucrurile şi împrăştie frunzele adunate în jurul culcuşului, ca să şteargă cât de cât urmele popasului lor.

- Ce zici, mai apucăm următorul somn?

Verifică legăturile rucsacului, îşi consultă busola, foarte atent din nou la inversarea nordului cu sudul. ”Să nu ne trezim înapoi acasă.”

- Hai, am plecat!

Începu să gonească din nou. Pădurea devenea acum din ce în ce mai deasă şi era nevoit să facă tot mai multe ocoluri. Trebuia să fie mereu cu ochii pe busolă, în plus trebuia să-şi sporească şi atenţia la rădăcinile ieşite din pământ. O entorsă acum i-ar fi fost fatală. Încet, încet Nhaia preluă controlul. Se orienta mult mai repede şi părea să fi înţeles că aveau o direcţie precisă. Odată intuită, îi fu uşor să o păstreze. Sebaastian o verifică de câteva ori, iar ea nu se abătuse deloc. Apoi o verifică mai rar, doar la câteva zeci de minute; tot nicio abatere. Avea o busolă vie înaintea lui şi asta îl ajuta să câştige timp preţios. Alerga însă mult mai încet decât ogăriţa, iar Nhaia se oprea mereu şi se întorcea să vadă dacă o urmează. Părea tot mai încrezătoare şi mai încântată de noul său statut de ghid în orientare şi se achita de noua sa îndatorire cu o voioşie trădată din plin de salturile sale îndrăzneţe şi de o privire mereu atentă în jur, printr-un tremur parcă uşor nevrotic al întregii sale făpturi.

Sebaastian ţinea greu pasul foarte rapid al deschizătoarei sale de drum, dar încerca să-şi motiveze cu energia ei, determinarea de a păstra un ritm cât mai alert. Nu ştia cât aveau să o ţină tot aşa. Puteau fi zile întregi, dacă totul mergea bine. Nu ştia precis nici ce este acea mare de sare despre care-i vorbise bătrânul, dar o va recunoaşte cu siguranţă în momentul în care se vor întâlni cu un peisaj diferit faţă de cel de acum. Iar ce vor avea de făcut acolo, iarăşi n-avea nicio idee. Să ajungă deocamdată la marea de sare, apoi vor vedea. Despre cât de mult se întindea însăşi cupola, asta nu ştia nici atât. Bătrânul voise să ajungă la marginile ei. De ce, nu-i spusese. Poate că nici el nu ştia precis. De vreme ce nu-şi mai bătea capul cu orientarea, Sebaastian îşi permitea acum să-şi deruleze tot felul de scenarii în minte.

I se păru că încep să coboare. Nu se pricepea la arbori, dar era limpede că aici erau altă specie. Frunzele erau mult mai mici, nu mai erau atât de adânc decupate, iar scoarţa nu mai era netedă, ci încreţită şi neagră. Totuşi, din loc în loc, unii aveau scoarţa albă şi reflectau lumina într-un mod neobişnuit, chiar şi cu frunzele lor mărunte. Culoarea pădurii se modifica tot mai mult şi era cel mai bun indiciu că se depărtau de locurile ştiute. Parcă începea să simtă o apăsare nedefinită pe care nu şi-o putea explica foarte clar. Poate era apăsarea imensei cupole de deasupra lor. Realiza acum cu adevărat cât de întinsă putea fi această construcţie simplă dealtfel, dar care asigurase supravieţuirea timp de atâtea sute de ani.

- Ne oprim puţin. Ţi-e sete? Scoase un bidon cu apă, turnă în castronul pentru Nhaia, apoi îşi potoli şi el setea. Începea partea dogoritoare a zilei. Îşi înfăşură din nou eşarfa pe cap, deşi la adăpostul pădurii arşiţa era mult mai uşor de suportat.

- Va trebui să fim atenţi, poate găsim şi nişte apă. Nhaia nu-i putea răspunde, dar îl privea mirată, înclinând capul când într-o parte, când în alta. Uneori încremenea adulmecând adierile de vânt cu ochii aproape închişi. Sebaastian se simţea în siguranţă într-o astfel de companie, poate că singur n-ar fi rezistat nici măcar o zi. Pădurea era ceva mai agitată, mişcările de aer erau aici mai puternice, oferind cu totul alte senzaţii decât încremenirea celei din jurul metropolei. Era deja un pământ străin.

În  a doua parte a zilei îi fu imposibil să menţină acelaşi ritm. Într-un târziu dădură peste un pârâiaş, iar la răcoarea lui zăboviră mai mult. De fapt aproape dormea când fu trezit de o trosnitură din apropiere, care îi ridică inima în gât. Nhaia nu se zărea nicăieri. Se ridică într-un genunchi. Se auzi o a doua trosnitură de lemn uscat cam din aceeaşi direcţie, apoi zgomotul furişării cuiva printre frunze. Sebaastian se trânti la pământ în iarba înaltă. Mult timp stătu aşa, forţându-şi auzul să prindă orice zgomot, oricât de firav. Nu se încumetă s-o strige pe Nhaia. ”Dacă e ea, ştie să vină. Dacă e altcineva, e bine să rămân cât mai tăcut.” Stătu mult timp aşa, abia respirând, dar nu mai auzi nicio mişcare. Într-un târziu se ridică şi începu să-şi adune înfrigurat lucrurile.

- Nhaia!, o strigă în şoaptă. Nhaia, unde umbli? Hei!

Nu ştia să fluiere şi o fluieră încet, stângaci, de câteva ori. Nimic.

Îl cuprinse îngrijorarea. Brusc realiză că poate va rămâne singur şi izolat, într-un pământ al nimănui. ”A păţit ceva. Ar fi venit”. Se blestemă în gând pentru răgazul nesăbuit pe care şi-l permisese. Îşi luă rucsacul în spate şi începu să cotrobăie desişurile. Faptul că n-o găsea, îl umplea tot mai mult de groază.

- Nhaia! Nhaia, răspunde!, o striga încă în şoaptă.

Descurajat, se îndepărtă tot mai mult de pârâiaş, rotindu-şi privirile cu disperare, călca cu toată puterea peste crengile uscate făcând un zgomot asurzitor pentru tăcerea de până atunci a pădurii, fără să-i mai pese dacă va fi auzit. Deodată, la vreo 40 de metri în stânga lui, auzi din nou un zgomot şi zări coada lungă şi ridicată a Nhaiei fluturând printre tufe. Simţi o uşurare sfâşietoare dar şi o furie cumplită pentru dispariţia ei. Îi venea să strige la ea, se simţea înşelat şi trădat, dar îşi stăpâni supărarea şi îi ieşi în întâmpinare. Era singurul lui sprijin până la urmă şi realiză că avusese un motiv întemeiat să dispară. Din dinţi îi atârna un iepure gri, destul de măricel, ale cărui picioare din spate încă se mai zbăteau. Era fericită dar îi simţea supărarea lui Sebaastian şi ultimii paşi îi făcu spăşită, aproape târându-se pe pământ, dar fără să lase iepurele din dinţi. Tânărul observă că acesta nu era mort de-a binelea, fusese doar sufocat, probabil după o urmărire pe cinste.

- Fetiţa, unde umbli? Nu mai pleca aşa! Bravo! şi o mângâie blând pe căpşorul plecat. Ai prins un iepure. Nu mai pleca! Mă sperii, fir-ar să fie.

Prinse capul iepurelui cu mâna dreaptă şi-l răsuci brusc, aşa cum văzuse la braconierii de pe piaţa neagră. Nu reuşi să-i frângă gâtul decât la a doua, a treia încercare, şi de fiecare dată o făcea cu mai puţină hotărâre.

- Bine, hai să mâncăm!

Aprinse un foc şi făcu mici frigărui după ce jupuise pielea cu stângăcie, ceea ce-i luă nepermis de mult timp. Dar avea nevoie să se liniştească şi apoi era o mâncare binemeritată după tot efortul zilei. Altfel se vedea lumea cu stomacul plin. Înnoptară în acelaşi loc, lângă pârâiaş. Apa proaspătă şi carnea friptă le înzeciră puterile pentru o nouă zi.

Îl năpădi din nou amintirea bătrânului, odată cu părerea de rău că nu erau împreună. Şi l-ar fi dorit alături, încălzindu-şi mâinile în faţa flăcărilor, depănându-şi poveştile. Dogoarea focului era plăcută, iar jocul de culori şi lumini desfăşurat împrejur îi alunga gândurile sumbre şi-l învelea nostalgic într-o haină liniştitoare. Pădurea o simţea totuşi străină. Ştia că ascunde undeva, în pântecele ei, pe vânătorul care-i pornise pe urme. Focul îl stinse imediat după festin şi împrăştie tăciunii. În alte condiţii ar fi fost un excelent remediu împotriva răcorii din timpul nopţii, dar nu voia să rişte ca semnul popasului lor să ajungă prea departe.

VI.

Am stat de vorbă eu şi muntele,
până ce numai muntele a rămas.

Li Po (poet chinez, 701-762, Dinastia Tang)

Fusese o noapte destul de liniştită, însoţită doar de câteva mârâituri de-ale Nhaiei la cine ştie ce bursuci. Deşteptarea pentru cea de-a treia zi a evadării lor, i-o dădu tot ea. Îşi aşeză uşor botul pe picioarele lui, rămânând lungită la pământ. O simţi, dar Sebaastian nu se ridică imediat, încercând să-şi prelungească starea dintre vis şi trezvie. Avusese un vis ciudat cu nişte copaci lungi şi firavi, aproape plutitori, care-l împresurau aplecându-se deasupra lui şi care parcă voiau să-i şoptească ceva. Îşi încolăceau crengile fragile ca o iederă peste rucsacul lui, peste braţe, îi cuprinseseră pieptul apoi coborau spre picioare pentru a-l ridica de la pământ. Susurul izvorului din apropiere îi pătrunsese şi el în vis, căci arborii îi vorbeau cu glas de ape şi îi aşezau frunze străvezii, albastre-turcoaz, pe limbă. Dar când le atingea cu degetele, acestea se risipeau în fuioare de praf. Apoi o apă maronie inundă totul şi apăru un peşte uriaş, cu gâtul lung, care tot încerca să-l înghită, dar avea gura prea mică. Atunci copacii cei subţiri coborâră în apa maronie şi-l ridicară deasupra ei, pentru a-i da apoi drumul din înălţime. Se uită în jos, dar nu mai era apa din care ieşise, ci marea de sare, iar de crengile copacilor din jur rămăsese agăţată cutia aceea străină, pe care o purta în rucsac. Fusese un vis simplu, dar starea pe care o resimţise fusese o senzaţie de imponderabilitate, de o binefăcătoare golire de sine. Această stare ar fi vrut să şi-o prelungească, dar deschise de-a binelea ochii şi simţi imediat în muşchi şi-n încheieturi eforturile zilelor dinainte. Era aproape înţepenit. Dormise cu capul pe rucsac, dar în timpul somnului se rostogolise alături.

Cutia! Întinse mâna după micul său bagaj şi-l deschise la repezeală. Cutia era acolo. O scoase încet, ridicându-se într-un cot. O cercetă din nou pe toate feţele. Era dintr-un plastic alb, mat, nu foarte dur, dar tot nu zări nicio modalitate de deschidere, chiar dacă îi forţă muchiile răsfrânte puţin. Nu era grea, să fi avut maxim un kilogram şi părea un obiect compact, solid. Nhaia se apropie, începu s-o miroase, nu găsi nimic interesant şi se îndepărtă. Sebaastian o mai privi un timp, întrebându-se de ce bătrânul nu-i spusese nimic despre ea, dar o pusese totuşi în pachetul de drum.

- Nhaia, ce facem cu cutia asta? O înveli din nou în haina lungă şi o aşeză în rucsac. Îi aruncă Nhaiei o bucată de carne. Ea doar o mirosi, nici măcar nu o linse şi se îndepărtă. Sebaastian se aplecă, o culese din iarbă şi i-o întinse din nou. Nu părea interesată.

- Nu ţi-e foame, bine. O să mâncăm mai târziu. O puse înapoi în rucsac şi strânse şnurul de la gura acestuia. În momentul acela Nhaia făcu un salt, prinse cu dinţii de chingile rucsacului şi începu să tragă de ele.

- Hei, ce ai? Ce vrei? încercă să-i descleşteze dinţii. Nu înţeleg. Nhaia trăgea în continuare de chingi scuturând din cap.

- Nhaia, potoleşte-te! Trebuie să plecăm. Ce te-a apucat? Ogăriţa nu se lăsă, trăgea în continuare.

- Na, ia-l! Ce vrei? Sebaastian dădu drumul rucsacului din mâini, iar Nhaia îl trase prin iarbă câţiva metri, mergând cu spatele. Abia atunci îi dădu drumul bagajului din dinţi şi lătră înspre el. Nhaia nu lătra aproape niciodată, Sebaastian nu-şi putea explica atitudinea ei şi privea mirat tot acest circ. Se gândi că poate cutia aceea emitea o frecvenţă pe care el nu o putea percepe, dar Nhaia o auzea. ”Poate fi şi asta. Cine ştie ce dispozitiv o fi. Dar asta nu-l poate face decât şi mai interesant”.

- Ne trebuie lucrurile alea, să ştii! N-o să las totul aici. Ea se apropie în sfârşit şi îi sări cu labele din faţă pe piept.

- Lasă, lasă, ne jucăm altădată! Acum trebuie să plecăm. Se duse spre rucsac, îl ridică din iarbă şi şi-l puse în spate. Ogăriţa rămăsese pe loc şi îl privi de la distanţă şi nu se mai apropie. Sebaastian scoase busola şi-şi luă reperul spre sud vest.

- Eu plec, să ştii! Vii, da? Şi se îndepărtă.

Nhaia nu venea însă. Rămăsese ţintuită locului şi stătea aşa, nemişcată, ca o statuie. Ceva nu era în regulă. Scoase lesa şi i-o agăţă de zgardă, însă când o trase, Nhaia se lăsă pe burtă în iarbă, împotrivindu-se.

- Nu putem rămâne aici, ce nu pricepi? Sebaastian începu să se enerveze din cauza încăpăţânării ei. Hotărî să se afunde în pădure, dar nu foarte mult, pentru a o putea supraveghea în continuare, să vadă dacă îl va urma totuşi, să intre în joc. Asta dacă era cumva un joc.

Ea tot nu venea. El se îndepărtă şi mai mult, se ascunse după un arbust mai stufos, păstrându-şi un loc din care să o poată vedea fără să fie văzut. Căldura începea să-şi facă simţită prezenţa. ”Bine c-am dat peste izvorul ăsta, să avem apă proaspătă”. Scoase bidonul şi bău puţin. Nu mâncase de dimineaţă, iar răgazul prilejuit de toanele ogăriţei părea că îi oferă acum timp pentru aceasta. Scoase una dintre feliile de carne uscată şi ce mai rămăsese din pâinea care se întărise. Nu mai era iepurele de cu o seară înainte, dar aceea fusese o nesperată delicatesă. Muşcă din carne, iar pâinea o înmuie cu puţină apă, nu fusese niciodată pretenţios la mâncare, şi privi încă o dată spre locul în care o lăsase pe Nhaia.

Era prea târziu. O mai zări doar venind ţintă spre el în salturi grăbite, apoi o văzu ca prin vis alergând tot mai lent şi imediat totul se stinse în jur şi se prăvăli în iarbă.

Când îşi reveni în simţiri era întins pe jos şi avea picioarele şi mâinile legate. Fusese târât undeva tot în preajma pârâiaşului, căci îl auzea clipocind. În faţa lui era un bărbat, cam zbârcit şi cam întunecat la faţă, pe care nu-l mai văzuse niciodată, îmbrăcat în nişte haine maroniu cu verde, ce greu s-ar fi distins în mijlocul pădurii. Avea o privire cam pierdută, tulbure, ce ţinea mai degrabă de zona patologicului, decât expresia la care s-ar fi aşteptat din partea unui ”vânător” cerebral, rece, calculat. Era nebărbierit, neîngrijit şi purta nişte cizme imense şi o pălărie roasă în toate părţile.

Vânătorul ar fi fost o prezenţă insolită în mijlocul oraşului, dar aici emana din toţi porii o adaptare perfectă la condiţiile sălbăticiei în care se găseau. Sebaastian îl distingea tot mai bine, odată ce negura ce-i cuprinsese privirea se ridica, iar fiecare val de sânge nu i se mai spărgea în tâmple la fel de asurzitor. La început îl văzu ca prin abur, cotrobăindu-i prin lucrurui, supraveghiindu-l totodată cu scurte priviri aruncate spre locul în care zăcea. Când îl văzu că-şi revine, se postă în faţa lui cu mâinile încrucişate la piept şi picioarele larg desfăcute. Sub borurile largi ale pălăriei licăreau doi ochi negri, plini de satisfacţie. Duhnea de la o poştă a excremente de animal şi lut de pădure.

- Domnule Sebaastian Moira, sunt sergent Manu Engoa, se prezentă acesta foarte politicos. Vă aflaţi sub incidenţa interdicţiei Consiliului Interior de a părăsi Metropola, dar cred că aceasta o cunoaşteţi deja, nu? continuă la fel de amabil, de parcă i-ar fi adus la cunoştinţă meniul zilei. În primul rând îmi cer scuze că m-am văzut nevoit să vă leg, dar m-am plictisit de când vă tot urmăresc şi nu mai am de gând să fac aceasta nici măcar un metru.

”E de un sarcasm desăvârşit” îşi spuse Sebaastian, dezamăgit de deplorabila sa evadare. Nu rezistase nici măcar trei zile încheiate. Îşi propuse să nu spună încă nimic.

- De asemenea, continuă Engoa, daţi-mi voie să vă spun că sunteţi mai prost decât un câine.

”Deşteptule, nu e câine, e ogar” cugetă proaspătul deţinut. ”Şi ăsta nu mai e sarcasm, dacă vrei să ştii. Începuseşi perfect”.

- Şi, ca să nu vă prelungesc nedumerirea, mai daţi-mi voie să vă informez că, din păcate, acesta a dat bir cu fugiţii şi nu, nu l-am capturat încă.

Informaţia din urmă era evidentă, Nhaia doar moartă l-ar fi părăsit. Era sigur de asta. ”E pe-aproape, stai tu liniştit”. Însă ce urmă din gura vânătorului îi îngheţă pentru moment sângele în vine.

- Probabil că efectul narcoticului este mai lent în cazul javrelor.

Întărâtându-se în încăpăţânarea de a nu spune nimic, Sebaastian făcu eforturi să-şi amintească dacă Nhaia mâncase ceva în dimineaţa aceea. Sau, poate, iepurele de cu o seară înainte fusese momeala? Sau fusese în apă? Era imposibil. Nu-şi putea da seama cum reuşise vânătorul să le inoculeze un narcotic, dar mintea îi era încă prea îngreunată de efectele acestuia, ca să gândească limpede.

- În plus, mă tem că veţi fi nevoit să parcurgeţi drumul înapoi. De această dată împreună cu mine, zise Engoa cu un rânjet de mulţumire lăţit pe toată faţa. Asta este. Aventura dumneavoastră a luat sfârşit.

- A fost frumos, sparse gheaţa şi Sebaastian, încercând să ţină pasul cu sarcasmul vânătorului, deocamdată în propoziţii scurte, pe care le putea duce la bun sfârşit.

Pe măsură ce efectul narcoticului se estompa, parcă i se ascuţeau toate simţurile, dar persista o durere cumplită undeva în mijlocul capului. Încercă să-şi dea seama cât timp fusese inconştient. Ceasul de la mână nu-l putea vedea şi nu-şi putea da seama în care parte a zilei se aflau. Engoa se făcu că nu auzise remarca prizonierului său şi i se adresă din nou:

- Mi-am permis să cotrobăi prin lucrurile dumneavoastră şi am dat peste o cutie foarte interesantă. Încercase să prelungească ironic acel ”foarte”, dar nu-i prea reuşi.

”Mm, nu e chiar atât de bun pe cât se crede” gândi Sebaastian. ”Vrea să pară indiferent, dar vorbind despre cutie, glasul îi trădează de fapt interesul, prost disimulat”. Nu spuse nimic.

- După cum probabil ştiţi, toate obiectele vă vor fi confiscate.

- Foarte bine. Poate mă veţi informa şi pe mine la ce-s bune acestea. Dar imediat îi păru rău că spusese asta, nu trebuia să dezvăluie nimic. Să-l lase să creadă că ştia precis la ce serveşte acea cutie ciudată.

- Aşa deci, nu ştim. Engoa nu se prinsese că Sebaastian spusese de fapt adevărul. Dar de unde o avem, ştim asta?

Engoa prea voia să le ştie pe toate şi de-odată, gândi tânărul fugar. Dacă mă întreabă de originea cutiei, poate că ştie ceva şi despre Venerabilul Sitar. ”Ia să-l descos eu pe el” îşi spuse şi se hotărî să nu mai scoată niciun cuvânt.

- Hm? forţă Engoa. Apoi după o scurtă tăcere: Aha, ne-am înghiţit limba. Păi să ne pregătim atunci de drumul de întoarcere.

Încerca în continuare să pară nepăsător şi se aplecă după lucrurile risipite prin iarbă. Avea şi el un sac, dar ceva mai subţire şi mai lung. Sebaastian se gândi că poate erau arme acolo, dar despre ce era vorba, nu-şi dădu seama. Armele de foc erau rar întrebuinţate, căci exista pericolul deteriorării cupolei, dar nu erau interzise. De obicei vânătorul era liber să facă ce pofteşte cu fugarii prinşi. Nimeni nu le-ar fi cerut niciodată socoteală. ”Înseamnă că mă vor viu”.

Pe Sebaastian îl cuprindea tot mai mult dezanădejdea că fusese prins atât de repede. Paralizia narcoticului se risipea, dar era înlocuită de paralizia descurajării totale. Capitula definitiv în faţa unei maşinării perfecte de prins fugari. Se întrebă cum de crezuse vreodată că poate scăpa. Nutrea chiar un tulbure sentiment de admiraţie faţă de această arătare, care dacă s-ar fi retras câţiva paşi în lateral, s-ar fi făcut una cu pădurea din jur. Dezamăgirea se transformă curând în resemnare, iar resemnarea în împăcarea cu gândul că în realitate niciodată nu fusese posibilă evadarea lui, care fusese doar o amăgire.

Engoa puse cutia albă în sacul său şi se pregătea să-i lege sforile. Se auzi însă un şuierat venit din lateral, vânătorul îşi duse brusc mâna în partea stângă a gâtului, unde fusese lovit de o săgeată mică, de dimensiunea unei scobitori cu aripioare negre. Fără să scoată un sunet, vânătorul căzu întâi în genunchi, apoi se prăvăli pe burtă. Cum stătea legat, Sebaastian nu se putea roti să vadă direcţia din care venise săgeata, dar auzea limpede cum cineva se apropia în grabă.

VII

[...] „Din păcate omenirea, la starea ei actuală, nu poate încă surmonta incompatibiliatea dintre teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică. Cum o particulă elementară punctiformă ar putea să vibreze într-o singură dimensiune? Însuşi simţul comun ne spune că aşa ceva necesită cel puţin două dimensiuni. Pentru a descrie un atare fenomen, nu putem găsi nicio analogie şi nu poate fi explicat decât în limbaj matematic. Impasul în faţa căruia se găseşte omenirea acum, se datorează, trebuie să recunoaştem, faptului că ştiinţa a căutat întotdeauna să ne dea doar teorii empiric adecvate, eliminând conştient marjele de eroare, după o metodologie oportunistă, dacă nu de-a dreptul cinică. Ceea ce trăim astăzi, este rezultanta adoptării cu încăpăţânare, mereu şi mereu, a unei linii antimetafizice, care a făcut ca omenirea să-şi consume mereu energiile într-un banal proces de empirism constructiv, în loc să sondeze un realism metafizic, ori măcar autentic ştiinţific.

Mintea noastră nu mai poate opera decât determinist şi orice altă metodă îi este incompatibilă. Ne este imposibil să acceptăm ca valid un model neclar de reprezentare a realităţii. Şi asta a arătat-o Schrödinger cu paradoxalul experiment al pisicii.

Iată aşadar, că a venit timpul ca Universul să ne supună unui experiment ale cărui consecinţe nu pot fi determinate precis. Şi chiar dacă o facem tot determinist, spunem că pentru moment pare îndreptăţită opinia universală de a închide omenirea sub cupole, căci aşa ne spune spiritul nostru empiric. Chiar dacă colegii mei şi cu mine am fi avut drept de vot, nu ne-am fi împotrivit acestei hotărâri, căci lăsăm destinul omenirii în mâinile Celui care a creat-o, însă susţinem că nu poate nimeni să garanteze că atunci când le vom redeschide, asta dacă le vom mai redeschide vreodată, sistemele individuale să fi rămas în aceeaşi poziţie în continuumul spaţiu-timp. Popper ne-a atras atenţia, încă de la finele mileniului trecut, că Einstein a căutat conştient eliminarea erorii. Ne-am spus: e doar un filozof al ştiinţei şi nu l-am ascultat. Acum este prea târziu. Ei bine s-ar putea ca fiecare sistem, odată izolat şi apoi redeschis, să se plaseze într-o poziţie haotică, pierzându-şi coerenţa cu sistemele cu care se afla iniţial în relaţie.

Şi mai mult, lansăm doar o ipoteză: pentru a unifica aceste sisteme risipite haotic, ar fi nevoie de o conştiinţă care să poată percepe concomitent toate aceste poziţii, în mod simultan, pentru a le repune în relaţie. Iar o astfel de conştiinţă nici măcar nu poate fi cugetată de către o minte umană, cu atât mai puţin să existe. Să nu ne mirăm dacă la redeschiderea cupolelor ne vom trezi că am rămas singuri. Şi nu singuri în Univers, ci singuri cu noi înşine.”

(Fragmentul final din discursul Excelenţei Sale Most Rev. PhD. Tane Ōtautahi,
Arhiepiscop de Christchurch, Noua Zeelandă, în faţa Comitetului de Analiză
şi Strategie Globală de dezbatere a Noii Constituţii a Statelor Interioare,
São Luís, Brazilia, 20 aprilie 2020

- Arhiva 016, Lt. Col Jos Cahr)

Misteriosul eliberator al lui Sebaastian se apropie rapid şi se aplecă imediat asupra vânătorului pentru a-şi recupera mica dar preţioasa săgeată. I-o smulse atent de la baza gâtului şi o aşeză cu migală într-un suport de piele, alături de altele asemănătoare. Purta o haină lungă şi observă imediat că avea nişte cizme de o excepţională calitate, de care nu mai văzuse până atunci. Deşi avea o glugă largă pe cap, de sub ea se vedea curgând un păr negru, lung, cu câteva şuviţe împletite, ce-i cădea drept, depăşind linia umerilor. Se miră puţin, căci după mişcări părea destul de clar că nu putea fi decât femeie. Când se întoarse spre el, avu şi confirmarea. Un chip tânăr, cu delicate trăsături asiatice, ochii alungiţi şi linii subţiri ale buzelor, dar bine conturate. Scoase un cuţit lung dintr-o teacă cu încrustaţii metalice, prinsă de-a lungul pulpei şi din două mişcări scurte îi tăie legăturile, cu grijă însă, pentru a recupera sforile pe care le puse în sacul lui Engoa. Din sac se vedea ieşind capătul unui arc lucrat cu măiestrie, cel puţin 15 săgeţi şi încă o husă în care se găsea cu siguranţă încă o armă.

Străina se mişca repede, nescoţând niciun cuvânt în tot acest timp. Sub haina lungă de piele purta un costum atât de strâmt că Sebaastian se întrebă cum de putea să se mişte în el, însă agilitatea cu care o făcea îi dădu de înţeles că era confecţionat dintr-un material necunoscut lui. Fata îl privi drept în ochi şi-i spuse în sfârşit, ferm, dar cu o voce neaşteptat de blândă:

- Salut străine, mă tem că va trebui să plecăm cât mai repede!

Sebaastian se îndreptă spre rucsacul său răsturnat nu departe, în timp ce fata începu să scotocească în sacul vânătorului, de unde scoase cutia albă şi i-o aruncă în braţe fără alte explicaţii. El, contaminat de febrilitatea cu care se petreceau evenimentele, o înfundă în rucsacul lui, fără să scoată la rându-i niciun cuvânt. Până să se echipeze pentru drum, misterioasa sa eliberatoare se îndepărta deja şi nu-i rămase altceva de făcut decât să se ţină pe urmele ei. Din cauză că fata avea încă gluga largă pe faţă, Sebaastian nu putu desluşi nimic altceva pe chipul ei. Aceasta impuse un ritm alert de deplasare, fără să-i mai adreseze însă vreun cuvânt.

Merseră întins în aceeaşi tăcere vreo 10-12 minute, aprecie Sebaastian, până când tânăra se opri pe marginea unui val de pământ, privind în jos, dincolo de acesta. El era la doi, trei paşi în urmă, o ajunse şi-şi aruncă şi el privirea într-acolo. Nhaia, legată cu o sfoară de o rădăcină ieşită în afară, se zbenguia de bucuria revederii. Fusese momentul în care răsuflă şi el uşurat, simţind cum i se ridică o greutate de pe inimă. De obicei ogăriţa era foarte rezervată şi deloc sociabilă cu străinii, dar în prezenţa fetei nu se manifestă deloc aşa.

- Ştiam eu că nu eşti departe! spuse Sebaastian, năpustindu-se asupra ei şi dezlegându-i lesa improvizată. Apoi, întorcându-se spre necunoscută i se adresă pentru prima oară: Mulţumesc. Mulţumesc şi că ai avut grijă de ea. Îi ieşise însă o mulţumire stângace, intimidat de atitudinea fermă a fetei, dar mai ales de distinsa ei frumuseţe. Nasul ascuţit şi pomeţii proeminenţi ai obrajilor îi dădeau un aer foarte hotărât, dar emana totodată şi o gingăşie fără margini. N-ar fi crezut niciodată că putea fi capabilă să doboare o matahală ca Engoa.

- Eu sunt Sebaastian şi ea e Nhaia, spuse tânărul evitându-i privirea.

- Ştiu cine eşti, i-o reteză ea scurt. Mie poţi să-mi spui Lillith.

- Lillith, îşi repetă, ca pentru a-şi întipări numele mai bine în minte.

- N-avem timp. Trebuie să plecăm cât mai repede, replică ea scurt.  Apoi adăugă făcând un gest scurt din cap către Nhaia: Pe ea ţine-o în lesă.

- Nu e nevoie, vine şi singură după noi.

- Ţine-o în lesă, repetă Lillith. Problema e să nu se îndepărteze prea mult.

Sebaastian îi puse lesa Nhaiei şi se avântă după pasul lung al fetei care deja se îndepărta.

- Unde mergem? o întrebă el din urmă, încercând să se lămurească.

- O să vezi, îi răspunse ea fără să se întoarcă.

Acum alergau din nou, Sebaastian însă se dezorientase şi nu-şi dădea seama în ce direcţie o luaseră.

- Vânătorul, va veni după noi? o întrebă abia suflând de efort.

Lillith nu răspunse imediat.

- Nu. Deocamdată nu, primi un răspuns sec într-un târziu.

Nici Sebaastian nu era un vorbăreţ şi o gură spartă, dar curiozitatea îl rodea tot mai mult, iar întrebările începeau să se adune. Totuşi nu mai spuse nimic, încercând să ţină pasul cu noua sa călăuză.

”Cunoaşte pădurea” cugetă el. ”Nu are nevoie de busolă sau altceva pentru orientare”.

De la un timp pădurea începu să se rărească. Luminişurile erau tot mai dese şi mai largi, copacii erau tot mai uscaţi însă. În faţa lor orizontul se deschidea tot mai mult şi era limpede că se apropiau de liziera pădurii. Aceasta se termină brusc, iar în faţa lor se zărea acum, ceea ce presupunea el a fi, Marea de sare.

Lillith se aşeză pe pământ iar Sebaastian făcu la fel. Dealtfel avea imperioasă nevoie să-şi tragă sufletul.

- Ai nevoie de nişte explicaţii ca să ne deplasăm eficient, rupse ea tăcerea. E Marea de sare, spuse, arătând spre întinderea albă dinaintea lor. Odată a fost mare aici, dar acum a rămas numai sarea.

- Da, bătrânul Sitar îmi spunea că aici trebuie să ajungem.

- Mhm, aprobă ea. Aici şi mai departe. Îşi deschise sacul pe care îl purta în diagonală la spate, cotrobăi prin el şi scoase o pereche de ochelari mai speciali, cu sticle negre, cum văzuse în fotografii că purtau odinioară exploratorii pe înălţimi. Pe părţile laterale aveau apărători făcute din piele, prinse de braţele ochelarilor, pentru a proteja împotriva prafului şi a luminii excesive. La vederea lor Sebaastian se cutremură. Abia acum îşi dădu seama că în visul din noaptea precedentă, cel cu marea de sare şi copacii cei firavi, el purta o astfel de pereche de ochelari.

- Vom străbate Marea de sare şi va trebui să-i porţi, spuse Lillith, aruncându-i ochelarii în braţe. Ai o shemagh, să ţi-o pui pe cap. Era vorba, probabil, de eşarfa lui pe care o purta pe arşiţa zilei.

- Să văd ce încălţări ai! îl întrebă mai departe şi se apropie să-i examineze bocancii. Sarea e dură, să ştii, continuă ea. După ce-i văzu de-aproape, dădu din cap nemulţumită: Hm, merge. Să-ţi legi bine şireturile şi să le treci prin toate găicile, în afară de cele de aici, şi-i arătă, de la mijloc, unde le laşi libere ca să se îndoaie bocancul mai uşor. Apoi se apropie de Nhaia. Din nou ea nu schiţă niciun gest de retragere, cum făcea de obicei în faţa străinilor, şi o lăsă să-i examineze picioarele, ghearele, perniţele de pe tălpi.

- Fă-i nişte încălţări, nişte botoşei. Îi aruncă o cârpă mai aspră şi o bucată de sfoară subţire pe care le scoase din buzunar, apoi îi dădu cuţitul cel lung. Să i le legi bine, să nu şi le piardă pe drum, adăugă. Poţi să-i mai faci o pereche de rezervă. Indicaţiile erau scurte şi foarte precise, dar Sebaastian le înregistră atent.

- În mod normal ar trebui să o străbatem într-o singură zi de alergare uşoară, spuse Lillith fixând un punct imaginar din depărtare. Câtă apă mai ai?

Sebaastian scoase bidonaşele cu apă din rucsacul său şi i le arătă:

- Două bidoane pe care tocmai le-am umplut azi dimineaţă la pârâul unde m-ai găsit.

- Bine, replică Lillith, o să fie îndeajuns. Dă-mi mâncarea aia!

El se conformă, scoase pachetul cu carnea uscată ce mai rămăsese şi i-l dădu. Ea-l luă, îl desfăcu şi aruncă pe jos conţinutul.

- Nu mai e bună de nimic. Vânătorul a infestat-o cu un narcotic. Sebaastian probabil se holba nedumerit la ea, iar aceasta adăugă: În noaptea de la pârâu era deja pe urmele voastre de jumătate de zi. Şi eu pe urmele a tustrei, completă, răspunzând întrebării pe care o ghicea pe buzele lui. A profitat de plecarea Nhaiei în urmărirea iepurelui şi în dimineaţa aceea, pe când tu dormeai, v-a pus narcoticul în carne. Să-ţi explic: De fapt, sunt două substanţe. Una dintre ele se află în orice fel de mâncare care e pusă în circulaţie pe raza Metropolei. Sunteţi îndopaţi cu ea. Narcoticul îşi face efectul abia în prezenţa celei de-a doua substanţe. Pentru că prima se află deja în fiecare moleculă a corpului vostru, când se amestecă cu cea de-a doua, are efect aproape instantaneu. Ai văzut, doar. Pot să adoarmă un oraş întreg într-un sfert de ceas, dacă o răspândesc în aer.

- De unde ştii toate astea? întrebă Sebaastian circumspect.

- Toate la vremea lor, tinere, i-o reteză Lillith. Spuse ”tinere” de parcă ea ar fi avut cine ştie ce vârstă înaintată.

- Nhaia a simţit-o, a refuzat să mănânce şi a încercat să mă oprească şi pe mine, completă Sebaastian, amintindu-şi comportamentul ciudat al ogăriţei din dimineaţa aceea.

- Exact. Poate a fost mai bine că n-a reuşit. Mi-a permis mie să intervin. Vânătorul nu-şi mai luase nicio măsură de precauţie, şi nu voiam să mă vadă cu niciun chip. Apoi continuă: Cred că noaptea asta vom dormi aici, iar mâine, la prima gură de oxigen, plecăm.

Sebaastian tresări şi miji ochii. ”La prima gură de oxigen” era vorba specifică a bătrânului când vorbea despre primele ore ale zilei, făcând aluzie la faptul că atunci plantele îşi începeau procesul de fotosinteză permis de bacteriile ce lăsau lumina din exterior să intre sub cupolă. Oare totul începea să se lege, sau devenea din ce în ce mai complicat? O privi pe fată cu şi mai mare atenţie.

Lillith aduna cu piciorul carnea aruncată mai înainte pe jos şi o îngropă în nisip, într-o groapă făcută cu ajutorul tocului.

- Putem aprinde un foc în sfârşit, zise ea. Hai să adunăm nişte lemne, îl îndemnă.

Cu Nhaia pe urmele lui, Sebaastian începu să colinde liziera pădurii şi adună un braţ bun de lemne uscate, care erau din plin risipite prin nisipul ce cucerea metru cu metru pădurea. Fusese şi un bun prilej pentru a-şi pune gândurile în ordine. Când se întoarse, focul era deja aprins, iar semnele înserării începuseră să se lase. Depuse lemnele lângă foc şi se aşeză atent, nu foarte aproape de Lillith.

- Nu muşc, zâmbi ea din nou. Aici seara e mai lungă, noaptea vine mai încet. Suntem aproape de marginea cupolei. Aici coboară deja, este mult mai jos şi se închide undeva dincolo de mare. E important ca mâine să-ţi fixezi bine ochelarii. Au apărători prelungite, după cum ai văzut, pentru a acoperi complet orbitele ochilor, de la arcade la pomeţii obrajilor. Nu atât din cauza luminii strălucitoare din timpul zilei, în plus reflectată de sare, dar unghiul în care cupola se apropie de pământ e mult mai ascuţit aici, iar bacteriile nu mai pot proteja la fel de bine împotriva razelor ultraviolete. Nu e foarte periculos, dar în timp îţi poate afecta retina.

Sebaastian aruncă o privire îngrijorată spre Nhaia. Lillith surprinse gestul şi-l lămuri:

- Nu-ţi fă probleme, ea nu va păţi nimic. Ei sunt protejaţi din naştere pentru asta.

- Care ”ei”? Mai sunt şi alţii? Sebaastian era tot mai nedumerit. Lumea pe care el o ştiuse până atunci se prăbuşea cu fiecare secundă care trecea. Se părea că frumoasa lui călăuză ştia chiar mai mult decât lăsa să se vadă.

Ea coborî puţin vocea, îl privi în ochi şi-i răspunse:

- Sebaastian, vei avea multe de învăţat, dar mai întâi trebuie să înveţi să ai răbdare. Lucrurile se află şi se întâmplă atunci când trebuie să se afle şi să se întâmple.

Luă sacul vânătorului şi-l răsturnă. Într-adevăr conţinea un arc confecţionat cu o măiestrie inegalabilă, iar teaca săgeţilor avea brodat de-a lungul ei un vultur cu aripile întinse. În cealaltă husă era o armă de foc. Sebaastian nu mai văzuse aşa ceva niciodată.

- E o puşcă semiautomată cu lunetă, îl lămuri Lillith. Consiliul Interior va face spume că se va întoarce fără ea. El ştie asta, nu ne va ierta niciodată că i-am luat-o. Se referea desigur la vânător şi numără în palmă 12 cartuşe lungi, de un bronz strălucitor. Se întoarse spre Sebaastian şi continuă:

- Să nu foloseşti niciodată aşa ceva, mai ales în plan vertical. Va deteriora cupola şi asta poate însemna sfârşitul lumii. Nu glumesc. Mă mir că i-au dat-o. Iar arcul ăsta e o piesă de artă. Am să ţi-l dăruiesc, dar va trebui să te învăţ întâi să-l foloseşti. E un Belling 700 de generaţie nouă. Uşor şi rezistent. Vei vedea, e perfect echilibrat. Eu prefer arbaleta asta uşoară, şi Lillith scoase la iveală din sacul ei, o arbaletă mică, pe care o ţinea cu o singură mână. Letală dacă e vorba de săgeţile roşii, şi i le arătă în pacheţelul de piele, sau te adoarme rapid, şi i le indică pe cele negre. ”Fiinţa asta se pricepe la toate?” gândi Sebaastian.

Curând singura lumină rămase cea a focului care trosnea în faţa lor şi pe care îl întreţineau în răstimpuri, aruncând câte un buştean. Lillith scoase din sacul ei un fel de lipii rotunde, făcute din aluat copt. Îi dădu una lui şi una Nhaiei. Aveau în ele o multitudine de seminţe, erau plăcute la gust şi păreau foarte hrănitoare.

- Dacă vrei cu sare, ai o solniţă imensă lângă tine. Avea şi simţul umorului, căci o spusese cu cea mai mare seriozitate.

Focul arunca umbre jucăuşe în spatele lor, prelung, spre pădure. Sebaastian putea acum s-o privească mai bine. Liniile fine ale chipului ei ar fi vorbit despre un neam nobil, aristocrat şi demn. Glasul domol dezvăluia o povestitoare a unor taine la care abia începea să aibă acces. Fermitatea cu care acţionase pe tot parcursul zilei fusese o certă dovadă a unui ascuţit simţ pragmatic, de eficienţă maximă, o discreţie letală care ar fi trebui să-l înspăimânte în alte condiţii. Întreaga ei făptură respira un aer de delicateţe totodată robustă, un melanj ciudat de calcul şi sensibilitate, de luciditate şi mister. Probabil că era fiinţa perfectă, gândi Sebaastian ameţit de iureşul evenimentelor din acea zi.

Ochii ei căprui, acum cu reflexe roşiatice, scotoceau în măruntaiele focului, când, brusc, tresăriră şi se întoarseră spre el, fixându-l ca şi când ar fi rememorat o amintire dragă:

- Am văzut c-ai reacţionat când am spus de venirea dimineţii cu „prima gură de oxigen”. Era vorba noastră. Da, l-am cunoscut pe bătrânul Sitar. Eu i-am dat-o pe Nhaia, când ea avea abia două luni.

Sebaastian ar fi vrut ca noaptea aceea magică să nu se mai sfârşească niciodată. Să rămână acolo, la marginea întunecată a lumii, iar ea să-i depene neîntrerupt taine nesfârşite de care el nu auzise niciodată.

VIII.

[...]
E fiul meu plecat în vreo lume
peste câmpia de sare?
Sau doar mă strigă pe nume
şi-aud lungi chemări tot mai rare?

E orb dar el vede albastru
şi cântă din os lucitor,
el plânge senin şi adună
oasele celor ce mor.

Te strig şi mai vino pe-acasă
pe unde pădurea suspină,
de unde jalea te lasă
cu ochii orbiţi de lumină.
[...]

(”Soarele alb” – fragment, cântec popular din zona suburbiilor metropolitane, cules şi revizuit anonim)

În spatele uşii capitonate, pe Engoa îl aştepta probabil cea mai mare umilinţă de până acum. Frământa în mâini ceaşca de cafea pe care o primise în biroul instructorului Tancredi. Sorbea în răstimpuri doar mici înghiţituri, deşi cafeaua se răcise de mult, privind pe fereastra ce da înspre curtea interioară. Faptul că stătuse întreaga dimineaţa la infirmerie, pentru ca medicii să încerce să recupereze din sânge orice urmă a paralizantului care îl doborâse, îl scuti de prezenţa la apel. Apoi ocolise cu bună ştiinţă platoul ori locurile unde se putea întâlni cu colegii, pentru a evita micile, dar mai ales acidele lor răutăţi. Se răspândise rapid vestea că se întorsese fără arme. Se întorsese jefuit şi tot drumul înapoi îl străbătuse pregătindu-şi în minte raportul pe care-l avea de făcut. Nu minţi. Spusese clar şi în detaliu cum se întâmplaseră lucrurile. Ceea ce-l deranja însă cel mai mult era faptul că nu-şi dăduse seama că fusese la rândul său urmărit. De fapt nici nu se gândise la această posibilitate nicio clipă. Cine să urmărească un vânător? Şi, mai ales, cine putuse fi atât de abil încât să nu poată fi depistat şi să nu lase nicio urmă, nici măcar după ce-l atacase? Cine şi pentru ce putea fi interesat de fuga cuiva din Metropolă?

Engoa se hotărî să lase dilemele pentru mai târziu şi să se concentreze pe ce va avea să spună la întâlnirea din biroul comandantului. Din spatele uşii capitonate nu răzbătea niciun sunet, iar de la secretar, un caporal blond şi timid, nu putuse afla nimic important. Nu aşteptă mult, uşa biroului se deschise, caporalul sări instantaneu în picioare, iar în cadrul ei apăru comandantul Jandarmeriei, colonelul Nicolae Răcean.

- Sergent Engoa, poftim înăuntru! i se adresă calm.

Engoa lăsă cana de cafea pe colţul singurei măsuţe din anticameră, îşi îndreptă cu un gest scurt uniforma şi intră. Comandantul trecu în spatele biroului, Engoa închise uşa în urma lui şi văzu că înăuntru se mai afla cineva. Aşezat pe unul dintre fotolii stătea un domn îmbrăcat într-un costum civil impecabil, de culoare maron închis. Comandantul făcu prezentările:

- Sergent Manu Engoa, dumnealui este Boris Zlatco, vicepreşedinte al Consiliului Interior pe probleme de securitate. Engoa fu surprins să audă, membrii Consiliului Interior se arătau rareori la faţă, iar prezenţa unuia dintre aceştia în biroul comandantului nu prevestea nimic bun şi era un semn că problema ivită depăşea atribuţiile Jandarmeriei.

- Am onoarea să vă salut, răspunse Engoa solemn, luând poziţia de drepţi.

- Ia loc sergent, spuse Zlatco, apoi se adresă comandantului. Serviţi-l şi pe domnul sergent cu o cafea.

Engoa aprobă tacit, căci simţea că i-ar prinde bine încă o cafea. Colonelul îi puse o cană în faţă şi îi turnă în ea lichidul negru, fierbinte.

- Ai băut vreodată cafea autentică, Nic? îl întrebă Zlatco pe comandant. Nu cred că ne-am putea obişnui să bem aşa ceva, e groaznic de amară, continuă fără să aştepte răspunsul. Tonul degajat al vicepreşedintelui Consiliului Interior anunţa o discuţie calmă, fără reproşuri de neîndeplinire a misiunii, dar Engoa nu ştia dacă acesta era un semn bun sau era unul rău. Apoi acelaşi Zlatco i se adresă:

- Am citit raportul tău, sergent. E foarte detaliat şi ţi-ai asumat întregul eşec al misiunii. Cuvântul ”eşec” reverberă neplăcut în încăpere, era un cuvânt care nu apărea totuşi în raport, iar Engoa stătea acum ca pe ghimpi să vadă ce va urma. Vicepreşedintele Consiliului Interior continuă:

- Ei bine, haideţi să nu-l privim tocmai ca pe un eşec, sau, mai bine spus, să încercăm să extragem din datele culese tot ceea ce ne poate fi de folos. Probabil au fost ”izolaţii”, ceea ce înseamnă că încep să-şi facă simţită prezenţa. Că au trecut dincoace de mare. Asta nu e deloc liniştitor. Nu ştim încă precis cum să interpretăm… incidentul. Aceste ultime cuvinte le spuse adresându-se direct comandantului Jandarmeriei, apoi continuă: Nu ştim dacă acest lucru ar trebui să-l vedem neapărat ca pe o ameninţare. Vorbea la plural, pesemne că şi Consiliul dezbătuse cu seriozitate evenimentele petrecute, ceea ce însemna că raportul misiunii trecuse şi dincolo de zidurile Jandarmeriei.

Engoa fu surprins să audă vorbindu-se despre ”izolaţi” ca despre o realitate concretă. Auzise despre o populaţie care ar trăi în afara metropolei, dar niciodată n-o auzise din gura autorităţilor, ci numai în cuvinte şoptite pe la colţuri, mai mult un fel de legende ori cântece care făceau aluzia unui stil de viaţă diferit de cel al mega-oraşului.

- Domnule vicepreşedinte, repet că am decis trimiterea lui Manu Engoa ca vânător, întrucât se dovedise unul dintre cei mai buni sergenţi ai noştri. Nu ştiu dacă altcineva ar fi reuşit. În ciuda familiarităţii cu care i se adresase Zlatco, şi care dovedea că se cunoştea bine cu comandantul Jandarmeriei, Răcean prefera să adopte faţă de acesta o atitudine protocolară.

- Nic, privim înainte! Un fugar părăseşte Metropola, bătrânul care-i era complice a dispărut, un necunoscut, dacă este să acceptăm că a fost unul singur, îl doboară pe cel mai bun vânător al vostru, şi totuşi altceva ne interesează pe noi acum. Pe lângă toate obiectele găsite asupra fugarului ne-a atras atenţia în mod special acea cutie. Ce e cu ea? Şi se întoarse spre Engoa: ce poţi să-mi mai spui despre acea cutie pe care ai ţinut-o în mâini. Ce era ea de fapt? Şi nu-mi repeta ce-ai scris în raport, că aia ştim.

Vicepreşedintele nu mai era acum la fel de degajat, iar Engoa făcând eforturi să-şi amintească cât mai bine cele văzute, răspunse sobru:

- Domnule vicepreşedinte, am cercetat acea cutie cât încă fugarul era inconştient, dar nu mi-am putut da seama la ce-ar putea folosi. N-am mai văzut nimic asemănător. Nu era grea pentru dimensiunile ei, dar nu am putut-o deschide în niciun fel. Îmi părea compactă şi imposibil de deschis. E adevărat că nici nu am forţat-o. Avea marginile răsfrânte, cam aşa cum au cutiile cu mâncare, dar sunt sigur că nu era aşa ceva.

- Când l-ai întrebat ce este, aminteşte-ţi bine, ce a spus? întrebă mai departe Zlatco.

- A tergiversat, mi-a spus că nici el nu ştie ce este. Aveam timp suficient să-l mai chestionez pe drumul de întoarcere, şi aş fi aflat mai multe, vă asigur, dar chiar imediat am fost lovit de acea săgeată. E vina mea că n-am fost suficient de prevăzător, să mă gândesc că ar mai putea fi altcineva pe urmele noastre. Onest, Engoa insista să se învinovăţească.

- Lasă asta acum, i-o tăie vicepreşedintele. Haideţi totuşi să presupunem că într-adevăr fugarul nu ştia ce duce în sacul lui. Problemele abia acum se complică cu adevărat. Nelămurirea Consiliului este următoarea: Fugarul acesta avusese sau nu vreo legătură cu ”izolaţii”? Le ducea acel pachet cu bună ştiinţă, sau habar n-avea ce transporta? Şi cel mai important: cui aparţine cutia albă? Cine a confecţionat-o şi în ce scop?

- Domnule, interveni Răcean, putem trimite o nouă misiune! Care să treacă de această dată Marea de sare şi să se ducă peste ei.

- Exact, confirmă Zlatco, o misiune care să ştie foarte bine cum să se adapteze la ceea ce vor găsi în teren, dar care să ne aducă răspunsurile. Şi cutia, bineînţeles. Pentru aceasta trebuie să informaţi echipa cu tot ce ştiţi despre ”izolaţi”. Oficial, existenţa lor va rămâne trecută în continuare sub cea mai mare tăcere, deci informaţiile îşi vor păstra regimul strict secret. Şi încă ceva: Aceştia trăiesc la marginea cupolei. Consiliul nu a aprobat sub nicio formă armele de foc. Nu putem pune în pericol integritatea cupolei.

Vicepreşedintele Zlatco făcu o pauză, scoase o hârtie din buzunarul interior de la piept, o puse pe birou în faţa comandantului şi continuă:

- Iată noua misiune pe care v-o transmit din partea Consiliului: Unu: infiltrare dincolo de Marea de sare, în zona locuită de ”izolaţi”. Doi: culegerea oricăror informaţii utile despre aceştia. Ultimele le avem de peste 30 de ani şi le dorim, în sfârşit, actualizate, mai ales după acest incident, explică Zlatco. Şi trei: obţinerea cutiei albe şi aducerea ei spre studiere, dar atenţie, nu înainte de a încerca să obţineţi de la ei orice informaţie despre aceasta. Apoi Boris Zlatco se lăsă pe spatele fotoliului şi continuă privindu-i pe rând pe cei doi interlocutări ai săi:

- Să nu vă surprindă nimic! S-ar putea să daţi peste nişte oameni foarte bine antrenaţi, ale căror intenţii nu le cunoaştem. Să nu-i subestimaţi! Ori, la fel de bine, poate veţi da peste nişte degeneraţi. Probleme cu consagvinizarea începem să avem şi noi tot mai mult, deşi suntem vreo 4 milioane. Nu ştiu ce vă aşteaptă acolo, de aceea misiunea va avea obiectivele flexibile, metodele de abordare le veţi adapta la ceea ce veţi găsi la faţa locului, iar dacă obiectivele nu pot fi îndeplinite, vă fixaţi altele, în concordanţă cu interesele Consiliului. Pentru aceasta, în rândul echipei pe care o veţi trimite se va număra şi un membru al Consiliului Interior, care o va şi conduce. Vă vom comunica foarte curând cine este acestă persoană.

Pentru o clipă se lăsă tăcerea în biroul comandantului Jandarmeriei. Răcean încă privea hârtia de sub ochii lui, în timp ce lui Engoa începură din nou să-i strălucească ochii la auzul unei misiuni atât de inedite. Tot lui i se adresă următoarea întrebare a reprezentantului Consiliului Interior:

- Sergent, aşadar te vei supune direct ordinelor trimisului nostru. De câţi oameni crezi că vei avea nevoie în echipă?

- Domnule, la ce număr credeţi că se ridică această comunitate a ”izolaţilor”?

- O să primeşti toate datele pe care le avem, dar ţi-am spus, ultimele informaţii sunt de acum 30 de ani. Aveau un fel de sat izolat, cu construcţii din lemn, dincolo de Marea de sare, chiar la marginea cupolei. De patru ani nu ştim să mai fi încercat cineva din Metropolă să-i contacteze, ori să ajungă la ei. Estimăm că ar fi în jur de 200 de suflete.

- Dacă pot să-mi aleg eu echipa, cred că vreo 20 de oameni îmi sunt de ajuns, spuse ferm Engoa.

- Sergent, ai mână liberă să-ţi alegi ce echipă pofteşti! îl lămuri comandantul Răcean.

- Şi mai e ceva, interveni Zlatco, dar asta va rămâne între pereţii acestei încăperi: dacă trimisul nostru va considera necesar, veţi rade satul de pe faţa pământului. Asta dacă mai putem folosi această expresie.

Vicepreşedintele Boris Zlatco se dovedi a fi cinic în final, dar Consiliul Interior avea toată puterea de a lua deciziile pe care le considera necesare. Jandarmeria nu era altceva decât o instituţie din subordine, comandantul ei nu putea decât să i se supună, iar pe marea tablă de go a jocului strategic de protejare a teritoriului, de influenţă şi infiltrare, Engoa se văzu deodată o piesă plasată perfect. Putea juca mişcarea tesuji decisivă pentru câştigarea partidei.