Câmpiile albastre de sub orizont (IX-XII)

IX.
[...] Aş fi vrut să scriu o carte despre străini. Despre cei pe care istoria nu-i poate localiza nici în timp, nici în spaţiu. Care vin de nicăieri şi pleacă niciunde, aidoma anticului Melchisedec. Şi despre care istoria nu consemnează decât faptul că au trecut cândva prin colbul ei cenuşiu. Dar de unde şi încotro? Despre întâlnirile noastre mirabile cu aceştia. Despre semnele care-au rămas în urma lor. Hm, dacă le-am şti destinaţia! Dacă le-am înţelege destinul!

Unii spun că destinaţia oricărui drum e călătoria în sine. Noi spunem nu, ci călătoria nu este altceva decât preambulul unei aventuri care va începe numai odată ajuns în pragul destinaţiei dorite. Iar abia când acea destinaţie devine la rândul ei călătorie, o simplă anticameră a altei destinaţii finale, superioare, poate de neînţeles, abia atunci vom putea spune cu adevărat că toată călătoria e abia la început. [...]

(fragment)

Titlu: Din însemnările Venerabilului Sitar
Autor: Aasti Valaki-Vri, identificat şi ca Sebaastian Moira [n. 2357- d. dată incertă]
Document: Tomul S, Cartea Pasajelor
Familia: Colecţia karită
Suport: Capsule de chihlimbar
Perioada: Era Consiliilor Interioare
Observaţii: descoperită în timpul scufundărilor de la Marea Sării, Expediţia Naïma I,
Era Întoarcerii

*

Ajunseră la ieşirea din imensa peşteră subterană, unde trebuia să-i aştepte pilotul. După mai multe zile de drum prin întuneric, iată-i ieşiţi pe toţi şase la lumină, o lumină orbitoare din pricina căreia toţi îşi puseseră ochelarii de protecţie. Începuseră să se ungă cu o cremă pe părţile expuse ale pielii, pentru a se proteja de razele soarelui alb. Jubilau, reuşiseră, se îmbrăţişau plini de bucurie.

- Aici ar trebui să fie spaţioportul, spuse unul dintre ei.

- Să-l căutăm pe pilot, replică un altul.

- Din păcate, pilotul nu ne aşteaptă, spuse curând un al treilea, nu departe de ei, examinând un schelet albit, expus în soare. Sebaastian se apropie şi recunoscu hainele de pilot ce atârnau pe oasele uscate. Nu se puteau înşela, acesta era pilotul care ar fi trebuit să-i aştepte. Simţi o înţepătură în umăr. Un străin venit de nicăieri, ce nu făcuse parte din grup, îi înfigea acul unei seringi, adânc în muşchiul braţului:

- Îţi voi transmite cunoştinţele întregii omeniri, cu această injecţie.

Sebaastian tresări atât de puternic încât se trezi. Se părea că toată aventura aceasta începea să-i dea coşmaruri. Pe timpul nopţii, înspre marginea cupolei, cerul era mai luminos. Sebaastian nu era obişnuit şi nu putuse să adoarmă imediat, dar mai curând din cauza gândurilor şi nu atât de mult din cauza cerului difuz luminat. Visase din nou, dar de data aceasta visul fusese ceva mai coerent şi parcă mult mai real, dar la fel de ciudat şi fără de noimă.

Lillith era deja trează şi împrăştia cu cizmele cenuşa focului ce-i încălzise peste noapte. Silueta ei subţire se profila pe fundalul alb ce devenea tot mai strălucitor odată cu înteţirea luminii. Nhaia o privea atentă dar stătea încă încolăcită în culcuşul ei.

- Te-ai trezit! Să ştii că ai pierdut totuşi primii zori. Aici, înspre margine, nu doar se înserează mai încet, dar şi dimineaţa vine mai lent. La unghiul pe care îl face cupola, bacteriile reacţionează altfel, explică ea.

Într-adevăr, lumina crepusculului adăuga o undă de mister acestui loc de la marginea pădurii îngemănată cu Marea de sare. Încă nu se luminase de-a binelea, dar Sebaastian reţinuse că îi aştepta cel puţin o zi întreagă de mers, mai bine spus de alergat şi nu ştia dacă va putea face faţă cu brio unui efort atât de susţinut.

Mâncaseră aceleaşi lipii de aluat cu seminţe, pe care Lillith le împărţi la fel ca în seara trecută şi îi preciză:

- Să nu beţi apă mai mult decât vă trebuie. Vom avea nevoie de ea în deşertul de sare. E mult mai uscat aerul acolo, e mai cald, iar setea ne va birui curând.

- Bine, am să păstrez pentru drum, confirmă Sebaastian. Pădurea pe care tocmai o străbătuseră oferise un oarecare adăpost, dar de acum, în spaţiul deschis se va simţi mult mai expus pericolelor. Marea de sare părea un spaţiu neiertător prin simplul fapt că, de aici, părea nesfârşită.

- Ce e dincolo de Mare? întrebă.

- O să vezi, vom întâlni oameni foarte simpatici. Te duc în satul lor. Odată, cineva le-a spus ”izolaţii” şi aşa le-a rămas numele. Ei îşi zic ”kariţi”, după unul dintre primii întemeietori ai satului.

Sebaastian auzise de ”izolaţi”, dar credea că e o simplă legendă vorbind despre o altfel de viaţă decât cea aspră şi plină de privaţiuni a Metropolei. Nu-i venea să creadă că va întâlni o populaţie pe care o credea existentă doar în imaginaţie. Plecase să caute un răspuns la marginea Mării de sare, iar acum se vedea aruncat mai departe în necunoscut. Îşi aminti instrucţiunile de cu o seară înainte, scose eşarfa din rucsac şi începu să şi-o înfăşoare pe cap. Lillith îl privi puţin, apoi zâmbi şi veni spre el:

- Am să te-nvăţ eu cum s-o faci. Nu trebuie să fie nici prea strânsă, dar nici prea largă, să-ţi cadă. Ţi-ar trebui o bucată de pânză ceva mai mare, dar e bună şi asta. O să te învăţ modelul simplu. Într-adevăr, nu fură necesare decât câteva mişcări, dar Sebaastian nu le acordă nicio atenţie, intimidat de apropierea fetei. Era cu puţin mai înaltă decât el, iar părul ei negru, lung, aproape îi atinsese obrazul. Lăsă ca fiorul pe care-l simţi să-i inunde tot trupul, încercând totodată să pară indiferent, aşa cum dealtfel se comporta şi călăuza sa.

- Cum ai zis că-i spune? întrebă.

- Shemagh. Este o reminiscenţă simplificată a vechilor turbane arabe. Foarte utilă împotriva căldurii şi a nisipului. Pune-i încălţările Nhaiei, fixează-ţi bine ochelarii şi să plecăm! Nu va fi uşor şi va trebui să ne drămuim bine forţele. Când obosim e mai bine să ne oprim puţin, căci dacă ajungem la epuizare, ne vom bloca de tot şi nu mai ieşim de acolo. În timp ce dădea aceste ultime explicaţii, Lillith îşi înfăşură şi ea o shemagh şi-şi trecu ultimul pliu peste faţă, pe deasupra nasului, lăsându-şi doar ochii descoperiţi.

Îşi puseră ochelarii negri care se dovediră foarte utili. Imediat după primii paşi făcuţi, fură împresuraţi de o câmpie largă şi netedă, ce strălucea în lumină. Niciun copac, niciun mărăciniş, nici un deal sau vale care să marcheze într-un fel sau altul relieful. Doar o întindere albă de sare, ce se pierdea într-un orizont neclar. În noile sale încălţări, Nhaia mergea caraghios, înălţându-şi picioarele mai mult decât era nevoie, dar se obişnui repede şi începu să alerge normal. Dacă în pădure blana albă a ei fusese o pată distinctă, aici, în lumina puternică, părea gri-aurie. Bocancii amândurora se albiră curând, acoperindu-se de un strat fin de sare. Erau două puncte negre şi unul alb, deplasându-se în linie dreaptă, între două pelicule orbitoare ce deveneau tot mai apropiate: câmpia de sare şi bolta cupolei care, pe măsură ce înaintau, se făcea şi ea tot mai albă.

Căldura şi aerul uscat puneau din greu la încercare rezistenţa fugarilor cu fiecare sută de metri, apoi cu fiecare pas. Se opreau în reprize scurte, doar pentru a-şi umezi buzele cu apă, îşi aranjau febril echipamentul şi porneau mai departe. Ziua începea să pară din ce în ce mai lungă şi mai obositoare.

- Putem să stăm mai încet? spuse într-un târziu Sebaastian, când simţi că nu mai face faţă ritmului impus. Prin fanta îngustă lăsată de shemagh, ochii lui Lillith îl priviră înţelegători, iar ea reduse pasul la unul alert, dar fără a mai alerga. La următoarea oprire Lillith transferă bidoanele cu apă ale lui Sebaastian, laolaltă cu haina lui lungă, în sacul ei. Armele erau tot la ea şi nu dădea niciun semn de oboseală, dovedind o rezistenţă ieşită din comun.

- Cutia rămâne la tine, îi spuse. Tot lui îi rămăseseră busola, cuţitul, lanterna şi alte mărunţişuri de drum.

La primele opriri Nhaia nu bău deloc apă, dar înspre miezul zilei începu să aibă şi ea nevoie să se rehidrateze. Sebaastian îşi simţea buzele tot mai uscate, îşi vedea limitele întinse la maxim iar apa din bidoane scădea văzând cu ochii. Lillith înţelese curând că nu vor reuşi să străbată întinsul mării într-o singură zi şi că vor fi nevoiţi să poposească în pustiul alb pentru o noapte. Nu era strategia perfectă, pustiul nu le oferea niciun fel de adăpost, dar nu aveau de ales. Fusese motivul pentru care, după jumătatea zilei, ritmul scăzu şi mai mult, pentru a stabili un echilibru între consumul de energie şi eficacitatea deplasării. Sebaastian înţelegea că el este motivul încetinirii, iar la fiecarea oprire bâiguia tot felul de scuze.

- Să ştii că nu mă aşteptam să salţi pe-aici ca o căprioară. Bănuiam că va trebui să înnoptăm aici, şi-şi roti privirea peste câmpia de sare, de aceea am încercat să ne îndepărtăm cât mai repede de locul unde vânătorul a pus mâna pe tine. Fără arme ar fi fost absurd să ne urmărească şi văd că, într-adevăr, n-a făcut-o. Să ştii că e un vânător bun, care-şi ştie bine meseria, spuse Lillith. Era ciudat să vorbească admirativ despre un inamic  cu care tocmai se confruntase, dar Sebaastian îşi aminti sentimentul de admiraţie pe care şi el îl simţise în faţa vânătorului.

- Dar nu atât de bun ca şi tine, îi replică.

- Avem toţi limitele noastre, te asigur că le am şi eu pe ale mele. Uite, mâncăm puţin, apoi mai mergem câteva ore, după care vom înnopta. Îţi închipui că n-o să avem lemne pentru foc, aşa că pregăteşte-te pentru o noapte friguroasă.

Aceste cuvinte îl făcură pe Sebaastian să suporte mai bine arşiţa din timpul zilei, de parcă ar fi putut să-şi înmagazineze căldura pentru mai târziu. Se aşezară direct pe jos, pe sarea care le scârţâia sub tălpi şi mâncară fiecare câte o lipie de aluat. Apa din primul bidonaş al lui Sebaastian se termină şi-l începu pe cel de-al doilea.

- Bine că l-ai luat şi pe-al bătrânului. Ce te făceai acum? Ce vă făceaţi acum? se corectă Lillith accentuând pluralul.

- Să înţeleg că l-ai cunoscut. După câte spuneai…

- Hm, ne-am întâlnit de câteva ori, îl întrerupse Lillith, nu pot să spun că l-am cunoscut cu adevărat. Dar am înţeles că e un om remarcabil, care ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă. ”Venerabilul Sitar”, e frumos cum l-au poreclit.

- Ştii ceva de el? întrebă Sebaastian. În ziua când să plecăm, el nu mai era acasă în dimineaţa aceea. Cred că l-au arestat.

- E drept că m-aş fi aşteptat să vă găsesc împreună. Dar cu siguranţă că şiretul bătrân şi-a dat seama că n-ar fi putut trece marea. Cel puţin nu acum, aşa, pe fugă. Nu-ţi fă probleme pentru el, a trecut prin prea multe ca să-l deranjeze o arestare în plus.

- Deci crezi că bătrânul e bine! izbucni Sebaastian aproape sărind în picioare.

- Da, bănuiesc că da. Sunt aproape sigură că e bine.

- Eşti… eşti din satul ”izolaţilor”, eşti una dintre ei?

- O să… o să vezi, ezită Lillith. Nu. Nu sunt dintre ei. Nu sunt o karită. De fapt nici nu cred că vor fi prea încântaţi să mă vadă. Eu doar am să te las pe mâinile lor. E singurul loc unde poţi fi în siguranţă.

Sebaastian fusese convins că tânăra sa călăuză era din rândul ”izolaţilor”. Acum era din nou contrariat de cuvintele ei şi se văzu nevoit să-şi revizuiască presupunerile.

- Şi pe mine au să mă primească?

- Eu cred că da. De fapt, nu prea au ce face altceva, odată ce vei fi ajuns acolo.

- Nu înţeleg. Îl ştii pe bătrân, îi ştii pe ”izolaţi”, nu eşti din Metropolă. Pe cine altcineva mai ştii?

- O să fii surprins, dar cu timpul vei înţelege… Îl mai ştiu pe Engoa. Odată am fost un fel de colegi.

Sebaastian rămase cu gura căscată. ”Mai bine tăceam” cugetă el. Acum nimic nu se mai lega în capul lui.

- Şi cum… atunci…? nu ştia nici măcar ce să mai întrebe, era complet bulversat.

- Nu sunt vânător, stai liniştit. Poate am fost odată… un fel de vânător. Uite, ia lucrurile simplu: te duc la ”izolaţi” ca să-i cunoşti, să vă întâlniţi. Eu n-o să pot sta prea mult acolo, dar te duc să te întâlneşti cu o persoană anume. Şi-ţi mai spun ceva, apoi plecăm, că ne-am întins prea mult la taclale. Zicând acestea, Lillith se întinse spre el, îl prinse de braţ şi-l privi în ochi: orice s-ar întâmpla, să ţii întotdeauna cutia asupra ta! Spusese cuvintele rar, poruncitor şi accentuă atât de grav acel ”întotdeauna”, încât Sebaastian simţi că-l trec fiori. Apoi fata sări în picioare, îşi acoperi din nou gura şi nasul cu pânza din jurul capului şi-şi potrivi sacul în diagonală, la spate. Sebaastian o urmă. Îi prinsese bine această pauză mai lungă şi se simţea ceva mai revigorat.

În largul câmpiei albe din faţa lor nu se putea zări niciun punct de reper, dar Lillith porni fără nicio ezitare într-o direcţie precisă. Era atât de sigură pe fiecare gest pe care îl făcea, încât lui Sebaastian îi era imposibil să nu împrumute câtuşi de puţin din tenacitatea şi determinarea ei, chiar dacă simţea uneori epuizarea strecurându-i-se până în oase. Cu fiecare oră prin deşertul de sare, pe nesimţite şi fără niciun cuvânt, sub cerul tot mai alb şi tot mai aplecat peste capetele lor, între cei doi, între fugar şi neobosita sa călăuză, se legau fire nevăzute. În mijlocul unui deşert în care drumul înapoi nu era nicidecum o opţiune, cu gândul atârnat de ipotetica aşezare umană de undeva de la orizont, Sebaaastian se văzu aproape fără voia lui subiectul unei misiuni al cărei rost încă nu-l putea desluşi pe de-a-ntregul. Îi era limpede că-şi lăsase soarta în mâinile unei străine până la urmă, pe care o cunoscuse abia de o zi, dar care îi câştigase toată încrederea. Lillith era cea care dădea viaţă poveştilor spuse de bătrân. Era cea care îi descoperea puţin câte puţin o lume nouă a cărei existenţă reală nici n-o bănuise până atunci. Se părea că neaşteptata sa călăuză preluase fără şovăială planul Venerabilului Sitar, de a-l duce pe Sebaastian la marginea cupolei de parcă acolo l-ar aştepta cine ştie ce misiune. El nu făcuse propriuzis nicio alegere, se trezise doar brusc în iureşul unui plan pe care nu-l înţelegea, dar care se contura tot mai mult. Odată ce se hotărâse să plece, să părăsească Metropola, mâini nevăzute începuseră să-i urzească neobosit, din ce în ce mai concret, o viaţă pe care n-o ceruse de la nimeni, un rol pentru care nu se simţea pregătit.

De-acum cunoştea semnele înserării care începeau să se lase, nu-i mai era străin crepusculul care îi învăluia încet într-o lumină tot mai gălbuie şi mai palidă. Răcoarea se făcea din ce în ce mai simţită şi nu se opriră din mers până nu se întunecă aproape complet. În momentul în care Lillith anunţă popasul final pentru acea zi, Sebaastian mai că se prăbuşi la pământ, dar întins direct pe pelicula de sare, învelit în haina lungă şi cu rucsacul drept reazem, primi, în acelaşi ritual al împărţirii mâncării, lipia cu care deja se obişnuise. Lumina difuză, reflectată de câmpia albă, făcea ca noaptea să îmbrace o haină translucidă. Lillith privea prin semiîntuneric cum potolirea foamei şi odihna alungau oboseala de pe chipul tovarăşului ei de drum, dorindu-şi ca şi îndoiala ce o rodea, să se risipească aidoma.

X.

[...] ”Extinderea Zonei de rezonanţă a exploziei ce vine dinspre Pleiade, şi-n care va intra Pământul, nu va avea efecte fizice la nivel macromolecular, deci nu va fi afectată în mod direct integritatea fiinţelor vii, dar la nivel cuantic este vorba de un adevărat cataclism. Un cataclism microscopic, la nivelul elementar al structurilor Universului, care va arunca în aer Modelul Standard al fizicii clasice, mai precis, îl va face inoperabil. Efectele concrete sunt impredictibile. Este vorba de echivalentul unei furtuni bosonice W şi Z, care destabilizând Mecanismul Higgs, şi acesta încă neînţeles pe deplin, va influenţa radical cele patru interacţiuni fundamentale ale naturii: electromagnetismul, gravitaţia, forţa nucleară tare şi cea slabă, subatomică.

Fără a intra însă în detaliile specifice, pe care le găsiţi pe larg în Anexa A a prezentului raport, nu trebuie să înţelegem că viaţa biologică va dispărea, căci sistemele în sine vor continua să existe la nivel individual, dar vor apărea anomalii în momentul interacţiunii dintre aceste sisteme, anomalii care sunt impredictibile. Ce putem spune este că, mai mult ca sigur, orice echipament electronic va înceta să funcţioneze, foarte posibil ca şi cele electrice, la fel. Oricum, acestea din urmă vor fi inutile, din moment ce metodele convenţionale de obţinere a energiei electrice vor deveni inoperabile. Industria va intra în colaps, infrastructura informatică se va prăbuşi ducând la falimentul macroeconomiei. E de la sine înţeles că structurile sanitare, cele de siguranţă a statului, comunicaţiile şi agenţiile internaţionale vor dispărea, ceea ce înseamnă foamete, plăgi, conflicte, posibil războaie, însă cu arcuri şi săgeţi. Omenirea se va întoarce în Evul Mediu, doar că de această dată, cu conştiinţa a tot ceea ce a pierdut.

Aşa ar suna previziunile pe care le-am putut face prin estimări întinse de-a lungul a aproape 20 de luni de exerciţiu de simulare. Impredictibil însă va rămâne modul cum vor fi percepute la nivel personal dimensiunile fundamentale ale Universului, începând cu momentul zero al intrării în Zona de rezonanţă. Putem doar să spunem că spaţiul, timpul, energia, aşa cum le înţelegem noi astăzi, fiind ”granulare”, adică funcţionând la scară cuantică, vor fi cele mai afectate câmpuri şi vor împrumuta un caracter discontinuu. Sisteme ori fenomene similare se vor comporta imprevizibil şi diferit chiar în aceleaşi condiţii date. Adică, dacă vom ţine în ambele mâini două mere şi vom clipi din ochi sau vom face un pas lateral schimbând configuraţia sistemului, la deschiderea pleoapelor ori la revenirea piciorului va fi foarte posibil ca unul dintre mere să dispară, sau în locul lui să apară pur şi simplu… un elefant. Sau vor deveni în sfârşit posibile călătoriile în timp, dar în modul cel mai hidos şi înfricoşător cu putinţă, cu totul deformate, unul dintre mere aparându-ne instantaneu putred, căci va fi mai bătrân decât noi cu o sută de ani.” [...]

Raportul Kensey – fragment.
Clasificat: Ultra Strict Secret, doar pentru citit.
(Arhiva 015, Lt. Col. Jos Cahr)

*

Era a cincea zi a fugii sale, iar primul semn că aveau să ajungă la capătul Mării de sare îl dădu Nhaia. Se opri la un moment dat şi-şi înălţă botul adulmecând atentă aerul, mijind ochii şi cu coada mătăsoasă în vânt. Nu exista nicio îndoială, se apropiau de tărâmul ”izolaţilor”. Curând, la orizont, forme nedesluşite la început, prindeau contur tot mai distinct deasupra peliculei de aer cald ce se ridica de pe suprafaţa albă a sării. Apoi văzură tot mai clar linia subţire a unei păduri şi un turn de observare, de unde fără îndoială că fuseseră deja reperaţi. Dar tot acum percepţia distanţei care-i despărţea încă de destinaţia lor, devenea insuportabilă. Vedeau turnul, vedeau pâlcuri de copaci, dar erau încă departe şi cu tot efortul, aveau impresia că distanţa nu se micşora deloc. Mergeau şi parcă marginea mării se îndepărta şi ea cu fiecare pas făcut într-acolo. Era complet descurajant şi parcă ultimele forţe se risipeau în van.

- Nu te mai uita într-acolo, îi porunci Lillith. Distanţa e încă foarte mare şi nu avem niciun alt punct de reper care să ne facă să percem înaintarea noastră. De aceea ai impresia că nu te apropii deloc. Priveşte în altă parte!

Sebaastian îşi mută privirea pe vârful bocancilor săi, concentrându-se pe fiecare pas făcut, pe norişorii de praf de sare, pe care tălpile cizmelor lui Lillith îi ridicau înaintea lui. Nhaia percepea cu siguranţă mult mai bine înaintarea lor, căci părea să fie tot mai vioaie, alergând înainte, simţind noile mirosuri pe care i le aducea vântul. Merse un timp cu ochii în pământ, dar nu se putu abţine să nu-şi arunce din nou privirea în zare. O făcu, dar nu înregistră nici măcar o infimă apropiere. Simţi că i se scurg prin tălpi ultimele forţe, iar prăbuşirea psihică fu însoţită de cea fizică. Se lăsă la pământ şi se întinse pe spate:

- Mi-e imposibil, nu mai pot! Nu mai rezist! Dacă mai ajungem vreodată acolo, jucăm tontoroiul şi ne îmbătăm turtă cu ce prindem la îndemână!

Lillith se întoarse, se aşeză lângă el şi-i spuse:

- Când ajungem acolo, jucăm tontoroiul şi ne îmbătăm turtă, spuse ea, accentuând acel ”când”, care schimba sensul întregii fraze. Acum e cel mai greu, din cauza distanţei ţi se pare că nu înaintezi deloc. Mai ai apă?

Sebaastian scoase bidonaşul cu apă şi luă câteva înghiţituri.

- Stai exact în spatele meu şi nu te uiţi decât la mine, înţelegi? îl instrui Lillith. După ce înşurubă capacul bidonului cu apă şi-l puse înapoi în rucsac, ea i-l luă din spate şi şi-l agăţă pe un umăr. Sebaastian acceptă acest ajutor, căci se simţea cu adevărat sfârşit, iar fără nicio greutate în spinare îi era mult mai uşor să continue. Se poziţionă exact în spatele ei, astfel încât să nu mai poată vedea nimic înainte şi porniră mai departe. Abia după jumătatea zilei mai făcură un popas, acum progresul lor era deja evident, iar depăşirea momentului critic îi dădu noi puteri. Nhaia alerga deja cu mult înaintea lor şi doar privea din când în când înapoi să vadă dacă e urmată de însoţitorii ei.

Se îndreptau direct spre turnul de observare la baza căruia puteau deja distinge mişcare. Cu siguranţă sosirea lor era deja anunţată. Această întindere albă era mai eficientă decât orice zid ori şanţ de apărare. Nimeni nu s-ar fi putut apropia fără să fie văzut încă de foarte departe, iar odată ajuns la capăt, ar fi fost şi la capătul resurselor sale fizice şi psihice. Întâlnirea lui Sebaastian cu ”izolaţii” fu astfel lipsită de orice emoţie, căci aceasta fu copleşită de relaxarea pe care o simţea la capătul unui drum istovitor. La baza turnului de observare îi aştepta un grup de 6-7 oameni care îi priveau cu suspiciune, dar de la care primiră apă rece şi proaspătă, ceea ce era mult mai binevenit decât orice salut de întâmpinare.

Lillith fu prima care se adresă unuia dintre ei:

- Odara Savy-Syr, ce onoare să fiu întâmpinată tocmai de dumneata!

- Hm, Sra-Tamwa ne calcă din nou meleagurile, răspunse cel căruia i se adresase, într-o limbă destul de îngrijită dar nerotunjind destul vocalele. Nădăjduiesc ca de această dată întâlnirea noastră să fie de mai bun augur. Santinela te-a recunoscut de departe, dar văd că acum nu eşti singură. Cel care vorbise şi părea să fie conducătorul sobrului grup de întâmpinare, era singurul care purta o cămaşă de pânză ţesută îngrijit şi împodobită cu broderii, ceilalţi fiind îmbrăcaţi în haine de piele nu foarte uniform tăbăcite. Nu-l privi nicio clipă pe Sebaastian, deşi prin spusele sale făcea referire la el.

- Numele lui e Sebaastian Moira şi vine din Metropolă, făcu Lillith prezentările. La voi e singurul loc unde va putea fi în siguranţă, de aceea l-am adus aici. Şi apoi, aş dori să trecem pe la Devar Kar-Sul, îşi anunţă ea intenţiile.

- De ce tocmai pe la mistic? Şi de ce crezi că el ar dori să-l cunoască? Nu ştim niciodată cum trebuie să privim vizitele tale. Oricum, numai Devar îţi înţelege intenţiile şi vă veţi întâlni dacă doreşti şi dacă aceasta va fi şi voinţa lui. Sunteţi urmăriţi? se interesă Odara.

- Încă nu, dar ar fi bine să dublaţi santinelele câteva zile de-acum încolo.

- Da, da, întotdeauna aduci belele pe capul nostru şi apoi speli putina pe furiş, bombăni conducătorul grupului, în timp ce toţi ceilalţi tăceau, dând aprobator din cap la fiecare frază rostită de acesta.

- Ar fi trebuit să-ţi dai seama că data trecută am fost nevoită să plec în grabă, îmi cer iertare că n-am apucat să-ţi spun din timp, zise Lillith, aplecând uşor capul în semn de respect.

- Da, da, la fel cum o să faci şi acum. Şi El-Hor cum a ajuns la el? întrebă Savy-Syr făcând cu mâna un vag semn spre Nhaia. Aceasta stătuse până atunci pitită în spatele picioarelor lui Sebastian, încercând să se ferească de privirile  curioase ale necunoscuţilor.

- A fost un dar al meu pentru un drag prieten din Metropolă şi apoi a venit cu Sebaastian până aici.

- Văd, a venit înapoi şi era de aşteptat asta. Să mergem acum! Apoi dădu câteva ordine scurte unuia dintre însoţitori, care-i răspunse într-o limbă mult mai stricată, din care Sebaastian nu recunoscu decât câteva cuvinte disparate. Respectivul se desprinse de grup şi se alătură celui care părea să fie santinela avanpostului de la marginea Mării de Sare.

Cei doi fugari, urmaţi de Nhaia, ce se ascundea în continuare în spatele picioarelor lui Sebaastian, se integrară în grupul care se îndepărtă de turnul de observare. Urmară o potecă ce se furişa printr-o pădure mai tânără şi ceva mai rară decât cea pe care o străbătuseră dincolo de Mare. Fu un bun prilej pentru Sebaastian să examineze mai atent echipamentul ”izolaţilor”. Hainele de piele, deşi nu erau prea finisate, păreau a fi comode, iar croiala nu diferea prea mult de la una la alta. Cizmele, tot din piele, lungi şi răsfrânte sub genunchi, păreau moi şi confortabile. Aveau cu toţii arcuri în spate, dar nu atât de frumos lucrate ca cel pe care îl capturaseră de la vânător, iar cei mai mulţi purtau cuţite cu mânere împodobite, la brâu. În faţa lui Sebaastian era un tânăr blond cu părul prins în coadă la spate şi cu o barbă aproape roşcată, tăiată scurt, care pe obrazul drept păstra urma unei cicatrici mai vechi. Pe tot timpul drumului nu scosese niciun cuvânt, până ce ajunseră în marginea satului, când se întoarse către el şi arătând cu mâna în direcţia caselor, îi spuse scurt şi blând:

- Iată!

Erau nişte căsuţe mici făcute din bârne de lemn, cu acoperişul plat, îngrijit construite şi destul de răsfirate, despărţite de mici grădini cultivate cu tot soiul de legume, cum i se păru la prima vedere. Odara Savy-Syr împărţi câteva ordine imediat ce trecură de linia primelor case, ceea ce dovedea că şi în sat avea o poziţie ierarhică mai înaltă. Câteva femei îşi abandonară lucrul de prin micile curţi împrejmuite cu garduri scunde de nuiele şi se refugiară în interiorul locuinţelor. Alţi câţiva bărbaţi, neînarmaţi, li se alăturară şi era limpede că se îndreptau spre centrul aşezării. Păreau cu toţii oameni paşnici şi aşezaţi. Câţiva copii începură să alerge gălăgioşi în jur, privind curioşi la neaşteptaţii vizitatori, până când bărbaţii îi alungară spre casele lor.

La un moment dat, într-una dintre intersecţii dădură peste o haită de vreo 12-14 câini, care erau evident din aceeaşi rasă cu Nhaia, dar de culorile cele mai diverse: negri, roşcaţi, gri, sau un amestec între aceste culori, plus câţiva pui care se zbenguiau jucăuşi prin colbul străzii. Complet albi cum era Nhaia, erau destul de puţini. În mijlocul lor părea a fi stăpânul acestora, căruia i se adresă unul dintre bărbaţii din grup:

- Maestre, pare că e întors fiica risipită, dar, uite, că nu mai cunoaşte la tine!

- Govi Bharati, şmecher cu pistrui ce-mi eşti, mai vrei puiul ăla sau nu? Ar trebui să te decizi odată! răspunse cel interpelat.

Nhaia se îndepărtă prevăzătoare de grupul străin de ogari, făcând un ocol, după care reveni la picioarele lui Sebaastian. Acesta înţelese scurtul dialog dintre cei doi, deşi primul vorbise aceeaşi limbă stricată pe care o mai auzise la santinela ce rămăsese la turn.

În cele din urmă se opriră în faţa unei clădiri care avea fundaţia de piatră. În curte păşiră doar Savy-Syr, urmat de Lillith şi apoi de Sebaastian, ceilalţi împrăştiindu-se imediat ce se văzură liberi. Pe Nhaia n-o putură opri, căci se strecură şi ea în curte, pe lângă ei, de-a lungul gardului. Urcară două trepte şi găsiră uşa larg deschisă ce dădea spre o odaie cu mobilier simplu, câteva scaune scunde şi o masă aşijderi, un covor împletit peste podeaua de lemn, iar pe pereţi erau fixate piei de animale vopsite în roşu şi auriu, de care atârnau sfori ce aveau la capăt diverse forme de lut ars. Un miros fin, aromat, plutea în aer. De acolo intrară într-o altă odaie mai mică unde, aşezat pe o pernă înaltă, brodată, îi aştepta un bătrân cu părul şi barba complet albe şi sprâncene stufoase, cenuşii. Purta şi el o haină ţesută, lungă, de o culoare închisă, verzuie, şi ţinea pe genunchi un toiag noduros de lemn. Avea ceva din aerul bătrânului Sitar, dar era mult mai bătrân, mai uscăţiv şi uşor adus de spate. Când oaspeţii intrară nu se ridică de pe pernă, dar îşi plecă capul în semn de salut. Odara Savy-Syr şi Lillith se aplecară respectuos şi ei, cu mâna dreaptă la piept, gest pe care şi Sebaastian îl urmă imediat, chiar dacă mai stângaci. Bătrânul fu primul care vorbi, adresându-se direct lui Lillith, făcându-le tuturor semn să se aşeze pe alte trei perne din jurul lui:

- Sra-Tamwa, laudă Celui Înalt, iubita mea îndelung călătoare! Mă întrebam cât va mai dura până să revii. Oasele-mi sunt tot mai slabe, mi s-au terminat ceaiurile şi nimeni încă n-a descifrat secretul reţetelor tale. Ultima frază o spuse zâmbind, cu o voce caldă şi cu o bunătate care parcă inundă brusc încăperea.

- O, Devar Kar-Sul, sunteţi mult prea amabil! Mă onorează să ştiu că vă ocup gândurile. Dacă e vorba de ceaiuri, va trebui doar să mă adâncesc puţin în pădure.

- Odara, sper că te vei îngriji de oaspeţii noştri să nu le lipsească nimic cât vor sta la noi, continuă bătrânul, apoi se adresă din nou lui Lillith: Văd că de această dată eşti însoţită.

- Este Sebaastian Moira, un veritabil fiu adoptiv al Venerabilului Sitar. Dorinţa lui ar fi fost, cu siguranţă, să-l aduc aici şi să vă cunoască locurile. S-a dovedit a fi curajos prin pădurea de dincolo şi peste Marea de Sare. Are nevoie de un adăpost sigur şi de o altă călăuză. Vă mulţumim încă o dată că ne-aţi primit. În spatele acestor laude vădit nemeritate pe care i le aducea Lillith, Sebaastian intui o parte ascunsă, de parcă cei doi şi-ar fi comunicat mult mai mult decât lăsau să se desluşească.

- Bătrânul Sitar! exclamă melancolic Kar-Sul, mă tem că n-am să-l mai revăd niciodată! Nici nu ştiu dacă ne-am mai recunoaşte, de când ne-am despărţit ultima oară. Picioarele mele erau în putere, iar lui încă nu-i puteai spune bătrân. Neîntrecut în poveştile sale fantastice despre lumea de odinioară, poveştile despre lumile care vor fi. Încă tot mai nădăjduiesc să se retragă dincoace de Mare, atunci când va fi timpul. Bătrânul Devar Kar-Sul vorbea cu ochii aţintiţi asupra tânărului său oaspete, dar privind parcă dincolo de el, ca printr-o peliculă de fum. Îl năpădiseră cu siguranţă dragi amintiri cărora le dădea frâu liber să se desfăşoare prin faţa ochilor săi obosiţi. Adăugă apoi arătând spre Nhaia care-şi găsise deja loc pe o altă pernă moale din spatele lui Sebaastian:

- Saluki El-hor, şi ea cine e? întrebă bătrânul rostind acelaşi cuvânt pe care Sebaastian îl mai auzise din gura lui Savy-Syr, fără a înţeleage însă ce înseamnă.

- Ea e Nhaia, spuse Lillith. E darul vostru, pe care l-am primit ultima oară când am fost aici, preciză ea, a crescut-o bătrânul Sitar, care i-a pus acest nume antic. Ne-a fost călăuză şi iat-o acum întoarsă de unde a plecat, pentru ca alţii să plece mai departe. Nhaia tresări auzindu-şi numele şi ridică doar privirea spre cei din încăpere, fără să-şi ridice capul de pe perna moale şi odihnitoare. Din nou Sebaastian avu impresia că tot acest dialog dintre cei doi, ascundea în spatele lui un alt tip de comunicare. Lillith continuă:

- L-am zărit pe drum şi pe Rbata-A, are din nou frumoşi căţelandri.

- Bătrânul meu prieten a crescut o fetiţă frumoasă şi a trimis-o înapoi. Darul nobil al Celui Înalt, dăruit odată, ni s-a întors în dar, se jucă bătrânul cu cuvintele. Rbata-A se va bucura s-o revadă, după atâta timp. Sra, veţi fi flămânzi! Faceţi un pustiu de bine unui bătrân şi luaţi masa împreună cu el!

- Devar, noi suntem cei onoraţi de primirea mai mult decât ospitalieră pe care ne-o faceţi, răspunse Lillith.

Sebaastian nu scosese niciun cuvânt, dealtfel aflase destule lucruri noi pe care trebuia să le pună acum cap la cap. Îşi trăia propria poveste, adus într-un loc despre care nu ştiuse nimic, în mijlocul unor oameni care, iată, trăiau departe de aglomerata şi gălăgioasa Metropolă, pe care cu greu şi-o mai putea acum readuce în minte. Nu numai că se pierduse undeva departe în memorie, dar după aceste numai cinci zile, aglomerarea urbană parcă îşi stingea deja orice urmă de existenţă, ca un surogat atificial pălind în faţa adevăratei realităţi. Stările sufleteşti prin care trecuse Sebaastian în ultimul timp oscilaseră de la o extremă la alta, de la neîncredere şi indecizie la cele mai radicale hotărâri, de la spaimă la comfortul siguranţei depline, de la teama de necunoscut la intrarea într-un spaţiu ce i se părea fascinant, coborând parcă direct din poveştile mirabile ale Venerabilului Sitar. Era doar de câteva ore în satul karit dar însuşi timpul trecea altfel aici, oamenii păreau preocupaţi de cu totul altceva decât cei ai Metropolei. De lucrurile mărunte dar importante ale vieţii, de grădina de legume, de împletirea gardurilor mici, de împodobirea locuinţelor cu obiecte care, cel puţin deocamdată, pentru el erau de neînţeles.

Odara Savy-Syr, cel care îi întâmpinase la turnul de observare de la capătul Mării, părea a fi conducătorul acestei restrânse comunităţi. Era ascultat de cei din jurul lui, care pe tot drumul de întoarcere dovediră supunere şi respect, dar el nu profita nicicum de această poziţie privilegiată, ci li se adresa cu prietenie şi cu o severitate demnă, bine cumpănită. Nu părea un despot intangibil şi indiferent, aşa cum cei din Consiliul Interior se purtau cu cetăţenii Metropolei, cel mai adesea nici măcar arătându-se printre ei. Sebaastian se afla în casa uneia dintre cele mai importante personalităţi a satului, a unui ”mistic”, cum îl numise chiar Savy-Syr la un moment dat, iar acesta îi invitase politicos, dacă le-ar face plăcere, să mănânce împreună cu el.

În timpul mesei Sebaastian mai află câte ceva despre obiceiurile şi oamenii locului. După un moment mai tensionat, în care Lillith le dezvălui temerile ei că Engoa, ori singur ori împreună cu alţi vânători, le-ar putea da târcoale în următoarele zile, tânărul făcu cunoştinţă cu Jaya Kamola, o femeie în vârstă, foarte amabilă şi binevoitoare, care le servi cele mai alese mâncăruri din câte gustase el până atunci şi le aduse un vin autentic din puţinii struguri care creşteau în unele grădini, după cum află mai târziu. Reţinu că primul nume al bărbaţilor kariţi le desemna de obicei rangul şi era folosit ca un gest de politeţe, în adresările protocolare. Devar desemna astfel statutul bătrânului de om al cuvântului, al judecăţii şi împăciuirii între cei care i se înfăţişau cu diferite pricini. Kar era patronimul pe care îl purtau misticii de la o generaţie la alta şi provenea de la unul din întemeietorii comunităţii, cum spusese şi Lillith odată, vorbind despre kariţi. Numele său personal era Sul şi însemna astru al cerului, desemnând aşadar un lucru care nu mai exista decât conceptual, căci nimeni nu mai zărise niciun astru pe cer, odată cu închiderea cupolelor.

Odara era titlul lui Savy-Syr de conducător al trupelor care se îndeletniceau cu vânatul şi, după cum îşi dăduse deja seama, Lillith era numită de către kariţi Sra-Tamwa, adică cea înţeleaptă şi strălucitoare. Află şi numele Venerabilului Sitar: Kar Hanfadhe, la care remarcă imediat patronimul misticilor. Se părea că îndepărtaţii kariţi nutreau faţă de acesta un respect deosebit. Curând numele de ”izolaţi” îi păru lui Sebaastian complet nepotrivit şi lipsit de sens, şi mai curând i-ar fi numit acum, în acest fel, pe locuitorii Metropolei, între care, exceptându-l pe bătrânul Sitar, nu întâlnise niciodată atâta sinceritate, prietenie şi lipsă de făţărnicie. Pe măsură ce seara cobora peste căsuţa de lemn a misticului, iar bucatele se împuţinau pe masă şi limbile începeau să se dezlege, Sebaastian observă tot mai dese priviri, la început furişate apoi tot mai directe, pe care Savy-Syr i le arunca lui Lillith, până când, în cele din urmă şi aceasta îi răspunse cu o drăgălăşenie pe care nu o arătase până atunci. Deveni lesne de înţeles pentru el, că neînţelegerile afişate de cei doi nu erau decât un paravan în spatele căruia se ascundeau, probabil, sentimente mult mai adânci, un paravan atât faţă de ceilalţi, cât şi, poate chiar faţă de ei înşişi. Se potriveau cei doi, nu putea fi nicio îndoială, ar fi făcut cu siguranţă un tandem de temut pentru oricine le-ar fi stat împotrivă.

Odată cu lăsarea întunericului închiseră obloanele ferestrelor şi aprinseră câteva lămpi cu un combustibil ce ardea cu o flacără galben-verzuie. Masa sfârşi cu o băutură aromată obţinută din rădăcina unei plante pe care o culegeau din locurile umbroase şi mai secetoase de la marginea pădurii. Oboseala devenea tot mai dulce, dar mai apăsătoare, iar când se îndreptară spre somn îşi luară rămas bun aproape cu regretul că aveau să se despartă pentru câteva ore.

Sebaastian primi o cameră chiar în căsuţa bătrânului Devar Kar-Sul şi când se aruncă în păturile moi, era deja pe jumătate adormit. Nhaia se cuibări imediat la picioarele lui, încântată că în sfârşit se odihnesc din nou sub un acoperiş sigur. Noaptea semiobscură de la marginea cupolei înveli totul într-o linişte calmă, pecetluind o zi ce încheia o incredibilă aventură, dar care putea tot atât de bine să anunţe începutul unei noi istorii care-şi alesese deja protagoniştii.

XI.

“Au sosit! Santinelele noastre au zărit două duzini de vânători la orizont. Au venit totuşi mai târziu decât ne aşteptam. Sunt soldaţi antrenaţi. Şi eu şi Odara ştim că nu le vom putea ţine piept. Oare câţi dintre noi vor supravieţui?

De când am fost cu Sebaastian la criptă şi i-am spus totul, mi-e tot mai clar că nu va dori să plece. Îl înţeleg, tot ce are, este acum, aici. Totuşi sper ca eforturile noastre să nu fi fost în zadar.

Am trimis toţi copiii cu două grupuri, înspre pădure, să se îndepărteze cât mai mult de sat. Poate ei vor avea o şansă. Odara şi oamenii lui vor încerca să apere satul, cu ajutorul lui Sra Tamwa care este cu noi. Nu avem oameni învăţaţi să lupte, avem oameni învăţaţi să supravieţuiască.

Acestea sunt ultimele rânduri. Închid însemnările mele în prima noastră capsulă de chihlimbar, la sugestia lui Phra La, inventatoarea acestui dispozitiv. Poate se va găsi cineva vreodată să le citească. Să ştie că am existat.

Dumnezeu fie cu noi!”

Titlu: 24 septembrie 2385
Autor: Devar Kar-Sul, [n. 2298 - d. 2385]
Document: Jurnalul lui Devar Kar-Sul
Familia: Colecţia karită
Suport: Prima capsulă experimentală de chihlimbar
Perioada: Era Consiliilor Interioare
Observaţii: descoperită în timpul scufundărilor de la Marea Sării, Expediţia Naïma I din Era Întoarcerii.

*

A doua zi a şederii lui Sebaastian dincolo de Marea de Sare, fu dedicată unei lungi plimbări prin satul karit. Odara Savy-Syr îl conduse pe Sebaastian întâi pe străzile lăturalnice, unde avu prilejul să cunoască oameni simpli şi binevoitori, care le arătau un respect deosebit. Savy-Syr era întotdeauna primul salutat, iar acesta le răspundea binevoitor, interesându-se de mersul gospodăriilor. Sebaastian cunoscu astfel tăbăcari şi agricultori, fierari şi vânători, de parcă trăia aievea poveştile cu care Bătrânul Sitar îi înfrumuseţase neîndeajuns de lungile nopţi, în care se pierdea visător în descrierea unor timpuri apuse, care acum însă i se desfăşurau aievea în faţa ochilor. Pentru Sebaastian era un prilej în plus să se convingă că Savy-Syr nu se impunea atât prin statura sa impozantă şi demnă, cât prin puterea de a se face prietenul fiecăruia, de a-şi face timp să vorbească cu fiecare în parte, să-i întrebe de rubedeniile pe care părea să le cunoască până la cele mai alambicate linii. Sebaastian nu era deloc obişnuit cu aceste efuziuni de afecţiune, cu prelungirea discuţiilor până la cele mai nesemnificative amănunte şi de multe ori aproape că-şi pierdea răbdarea în pragul vreunei gospodării sau la vreun colţ de stradă, unde Savy-Syr nu mai contenea din interminabilele poveşti cu locuitorii satului. Sebaastian fusese un însingurat, era stângaci în a-şi manifesta orice formă de socializare, dar găsi că aceste aparent insignifiante legături erau cele care ţineau laolaltă o comunitate ce trăia ca un singur întreg, care clădea între membrii ei o comuniune pe care nu o crezuse posibilă decât între două persoane, aşa cum fuseseră el şi bătrânul Sitar.

Casele vânătorilor erau uşor de distins, căci erau împodobite cu piei de animale, de care Sebaastian nu auzise decât în poveşti. Află astfel că în crângurile din apropierea satului trăiau gazele şi cocoşi sălbatici, viezuri cenuşii şi vulpi roşiatice, despre care, locuitorii satului vorbeau cu respect şi admiraţie, de parcă ar fi fost cu toţii, oameni şi animale, locuitorii aceleaşi ogrăzi. Apicultorii erau mândri de noile lor familii de albine, a căror miere şi ceară erau foarte căutate. Agricultorii îşi îngrijeau carele şi uneltele de lucru ca pe cele mai scumpe odoare, fierarii erau adevăraţi magi ai civilizaţiei unui tărâm de poveste. Femeile ţeseau covoare şi confecţionau haine pe care le purtau ei înşişi cu bucuria de a-şi pune în valoare rodul ostenelilor lor. Aproape fiecare locuinţă avea câte o fântână, proprietarii lăudându-se că apa lor e cea mai proaspătă şi mai rece, din care îi invitau pe oaspeţi să guste ca din cel mai preţios nectar. Exista un contrast izbitor între unele curţi care răsunau de zarva jocurilor de copii şi altele în care tăcerea şi calmul erau stăpâne. Acolo dulgheri confecţionau mobilierul simplu al caselor, sau cunoscători ai secretelor plantelor amestecau leacuri şi mirodenii.

Nhaia, nedespărţită de Sebaastian, umbla peste tot ţanţoş, adulmecând savorile fiecărui loc, sau ţopăia curioasă în jurul a câte unui arici proaspăt descoperit printre pietre, mereu îndărătnică în a reveni, abia într-un târziu, ascultătoare, la picioarele stăpânului ei. Ajunseră la un moment dat la curtea lui Rbata-A, mult mai largă, împărţită prin garduri de lemn între numeroasele familii de saluki pe care îi creştea. Acolo Nhaia păstră prevăzătoare o distanţă de siguranţă. Erau ogarii indispensabili pentru vânătoare, antrenaţi pentru iepuri ori gazele şi pe care cu toţii îi considerau nobili companioni ai vieţilor lor, simbol al armoniei şi împăcării cu un destin izolat şi aspru, dar care, sensibili şi afectuoşi, curioşi şi inventivi, reţinuţi şi cu un comportament aristocratic, erau oglinda temperamentului kariţilor care cucereau casă cu casă, stradă cu stradă, afecţiunea proaspătului lor oaspete.

Poposiră mai mult în casa bătrânei Jaya Kamola, cea care, cu o seară în urmă, le servise atâtea negândite bunătătăţi în casa misticului Devar.

- Aici ai să afli despre unul dintre cele mai de preţ ateliere ale noastre, îl avertiză Savy-Syr, înainte de a păşi în curte. Este vorba despre o tehnică prin care obţinem străvechiul chihlimbar, din răşina unor pini din apropiere. Este un adevărat atelier de bijuterii.

Jaya Kamola îi întâmpină, fericită că are oaspeţi atât de speciali:

- Sebaastian, Odara, vă aşteptam încă de dimineaţă! Bine c-aţi sosit în cele din urmă! Poftiţi înăuntru!

Cei doi intrară într-o odaie în care plutea acelaşi miros aromat pe care îl simţiseră şi-n casa misticului Devar cu o seară în urmă. Bătrâna îi invită să se aşeze pe nişte perini groase din jurul unei măsuţe scunde unde îi aştepta un vas cu pere galbene, de care Sebaastian nu văzuse decât de câteva ori.

- Aţi mâncat pe undeva? întrebă ea, apoi continuă fără să le aştepte răspunsul: Sigur vă este foame, mâncarea este pregătită. Nu trebuie să vă grăbiţi să plecaţi, satul rămâne tot aici, să-l puteţi cunoaşte pe îndelete.

- Buna noastră Jaya, bănuiam că aici ne vei desfăta cu bunătăţile dumitale, aşa că vom rămâne cu plăcere, răspunse Odara înclinându-se cu mâna la piept.

- Să o iertaţi pe fiica mea, Phra La, e plecată după răşină şi nu va veni decât înainte de lăsarea întunericului, dar mi-a lăsat-o ca ajutor pe Seana. Este nepoata mea şi v-a aşteptat toată dimineaţa. O să vă servească un ceai mai întâi.

Dintr-o încăpere alăturată se ivi nepoata bătrânei, purtând o tavă pe care aducea câteva vase de lut ars, printre care mai multe ceşcuţe maronii aşezate cu gura în jos. Mâinile ei albe aşezară tava pe măsuţa din faţa lor şi întoarse trei dintre ceşcuţe în jurul unui ceainic din care se ridicau aburii apei fierbinţi. Tava era de lemn încrustat, prevăzută cu două nivele, dintre care cel de deasupra avea decupate câteva orificii, pentru apa în surplus care s-ar fi scurs din micile ceşti.

- Ea este Arooa Seana, fiica lui Phra La. O să gustaţi din ceaiurile speciale pe care vi le-a pregătit. Seana, se adresă apoi nepoatei, oaspetele nostru, după cum ştii, a venit ieri de dincolo de Marea de Sare, Sebaastian Moira şi încântătoarea lui Nhaia, care te adulmecă din colţ.

Seana făcu o reverenţă discretă după care se apucă să dezlege câteva punguliţe de pânză subţire dintr-un sertăraş al tăvii etajate. Degetele ei delicate presărară câteva fire de plante uscate în ceainic, după care îl acoperi cu un capac.

- Trebuie să stea câteva minute. Dacă stă mai mult, va fi mai tare şi mai amărui, spuse ea privind senin la cei doi oaspeţi.

- Seana, acum înţeleg şi eu de ce te ţii departe de vânătoare, spuse Savy-Syr. Se pare că specialitatea ta este cu totul alta. Seana zâmbi şi-i răspunse fără să stea pe gânduri:

- Mă tem că n-aş putea să alerg cu ceştile de ceai după cocoşii voştri sălbatici. Şi mă mulţumesc cu poveştile voastre vânătoreşti, Odara. Răspunsese îndrăzneţ, fără pic de reţinere, după care turnă încet ceaiul, fără să se grăbească.

Aburul fierbinte îşi răspândea aroma în încăpere, bătrâna Jaya ieşise pentru a aduce bucatele promise, astfel că lui Sebaastian nu-i rămase decât să admire în tăcere ritualul servirii ceaiului. Savy-Syr întinse primul mâna după ceşcuţa sa, apoi se aplecă deasupra ei pentru a-i savura aroma. Sebaastian îi copie gesturile, cuprinzând în palme ceaşca fierbinte.

-   Sunt vase făcute dintr-un lut special şi sunt modelate cu cea mai mare migală, preciză Seana, plimbându-şi degetele pe toarta curbată a ceainicului, ca peste o preţioasă bijuterie.

Acestor mici detalii li se alăturau toate lucrurile pe care Sebaastian le văzuse de-a lungul zilei în satul karit: de la limbajul gesturilor, trecând prin formele de salut şi sfârşind cu acea politeţe accentuată pe care o întâlnise peste tot şi care spunea mult despre respectul faţă de ceilalţi, dar şi despre respectul faţă de sine nutrit de locuitorii satului, o aglomerare de amănunte care primeau noi şi noi semnificaţii, ritualuri urmate cu simplitate dar şi cu o afecţiune, pentru el ieşită din comun. Toate acestea îşi puneau tot mai mult amprenta asupra tânărului vizitator, care le percepea ca pe nişte veritabile semne atemporale, ce confereau scurgerii timpului individual sens şi semnificaţie. Sebaastian înregistra toate aceste informaţii, sintetizându-le într-un model pe care-l găsea tot mai perfect, de asumare a propriei existenţe, de degustare a fiecărui moment al vieţii ca pe un moment de o importanţă universală. Era probabil modalitatea prin care traiul simplu al kariţilor îşi găsea motivarea şi resursele necesare supravieţuirii într-un spaţiu închis, mult mai limitat decât era cel din Metropolă. Şi nu era vorba de un artificiu, de o atitudine impusă, ci în faţa ochilor lui se desfăşura, poate, în modul cel mai natural cu putinţă, în formă ritualică, marele secret ce conferea spiritului uman rost şi identitate.

Ceaiul băut în tăcere, în armonie cu obiectele simple din jur care împodobeau încăperea, fără vorbe sterile ori prisositoare, pecetlui pătrunderea în tainele lumii karite. Viaţa lor, până în cele mai mici amănunte, nu era altceva decât o celebrare a propriului destin, într-o armonie perfectă cu soarta asumată de către întreaga comunitate, în pofida oricăror oprelişti. Pe de altă parte, Sebaastian sesiză totodată în atitudinea simplă a kariţilor şi o expresie a profundei lor temeri în faţa posibilităţii de a dispărea, de a-şi încheia acea existenţă specială de care se bucurau, o existenţă în perpetuarea căreia investiseră spirit şi încredere, limitate resurse materiale anevoie de obţinut, dar şi o nesfârşită speranţă de a merge mai departe. Amănuntele vieţii lor erau subansamblurile unui lanţ ritualic de integrare şi prelungire a fiinţei lor ca întreg, de-a lungul desfăşurării inexorabile a timpului. Prin gesturile lor mici trăia Universul întreg, atât cât îl înţelegeau. În ochii albaştri ai Seanei, în atitudinea ei senină şi împăcată, în voioşia ei sobră, Sebaastian citea istorii nescrise, imposibil de cuprins în cuvânt, citea calmul şi cumpătarea care călăuzeau viaţa unui sat de la marginea lumii.

Departe de casa Jayei Kamola, chiar în latura unde cupola de bio-plastic se unea cu pământul, era cimitirul satului. Două siluete se strecurau printre morminte, cavouri de piatră şi cripte săpate în stâncă, discutând cu voce scăzută. Lillith şi Devar Kar-Sul îşi împărtăşeau experienţele din ultimii ani. Din când în când se opreau în faţa unui mormânt pentru a desluşi numele de pe stâlpul sau crucea de căpătâi.

- Oare se gândea cineva că acest semn al crucii va dăinui atât? întrebă bătrânul, oprindu-se în faţa unui mormânt acoperit cu pietre. Reh Akhram! Mi-l amintesc deseori, îmi lipseşte, era un fierar neîntrecut.

- Mai am încă săgeţi cu vârful făurit de mâna lui. Apoi, după o scurtă pauză, Lillith continuă: Dintre toate, a dăinuit semnul sacrificiului; şi nu pentru sine, ci pentru alţii. Se pare că omenirea are nevoie de imaginea suferinţei, a suferinţei celui nevinovat. A suferinţei de bunăvoie. Cred că e esenţial pentru a avea puterea de a-ţi purta propria suferinţă. Sacrificiul dezinteresat, singurul aducător de izbăvire. Crezi că mai există aşa ceva?

- Ar fi bine să existe, altfel, pentru ce ne mai ostenim, buna mea prietenă?

Trecură mai departe, ambii având ca ţintă un acelaşi loc. Era un rând de vreo 20 de cripte săpate în pământul pietros, dincolo de care, la vreo 50 metri, marginea cupolei pătrundea direct în pământ. Puteai coborî în aceste cripte printr-o deschizătură de mărimea unei staturi umane, pentru ca în interior să fie un spaţiu mai larg, ce adăpostea câte două sau trei morminte. Se opriră în faţa celei de-a patra cripte din capătul cel mai îndepărtat.

- Aici e, spuse bătrânul, mormântul din dreapta duce dincolo de cupolă. Crezi în continuare că Sebaastian e cel potrivit pentru asta?

- Dintre toţi candidaţii, e cel mai potrivit. Are educaţia Bătrânului Sitar. Va trebui să-l aduci aici. Dumneata vei fi cel care-i va spune, Devar. Va trebui să-i explici cum se ajunge dincolo.

- Spune-mi, Sra, ce vom rezolva dacă-l trimitem dincolo?

- Nu ştiu. N-am cum să ştiu, dar e singurul lucru pe care-l putem face şi de la care putem spera ceva.

- Am să-l aduc. Am să-l chem într-una din zilele următoare, să mă însoţească.

- Va trebui să ne grăbim. Vânătorii vor ajunge curând, iar momentul când vor ataca depinde doar de îndrăzneala lor, spuse Lillith, apropiindu-se de intrarea în criptă.

- Bănuiesc. Mult timp m-am întrebat când va reîncepe conflictul cu ei. Acum sunt iritaţi şi de faptul că le-a scăpat un fugar printre degete.

- Speram să ajungă singur până aici, dar a trebuit să intervin. Cutia căzuse în mâinile lor. O să-i spui că nimeni nu ştie ce e dincolo? Că nimeni nu s-a mai întors?

- Am convenit că nu-i bine să ştie. Şi trebuie să-l cunosc, Sra, ca să-mi dau seama ce şi cum să-i spun. Trebuie doar să înţeleagă că acolo e altceva. Şi că de fiecare în parte depinde ce este acest altceva. Apăsă pe cuvântul „este” şi făcu un gest ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână.

- Când va trece dincolo… va trebui neapărat să aibă cutia asupra lui! E esenţial!

- Şi va trebui să aibă mintea golită de sine. Nu e un excerciţiu uşor. Să nu aştepte şi să nu caute dincolo nimic. Să ştie că acolo e altceva, dar să nu-şi închipuie în niciun fel acest altceva. Bătrânul Sitar ne-a avertizat asupra stării sistemelor în afara cupolei. Orice idee preconcepută, orice afect îl poate destabiliza, îl poate arunca în alt timp sau în alt spaţiu. Va trebui să fie ca un prunc ce iese din pântecele maicii sale.

- Devar, îl cunosc acum şi îi va plăcea atât de mult satul, încât nu va mai dori să plece nicăieri.

- E un compliment, Sra, sau e o temere? Dacă el este cel care trebuie să iasă, se va ivi, cu siguranţă, momentul potrivit. Nu mă îndoiesc de asta. Tu eşti sigură că nu va fi aruncat în altă parte? Ne putem încrede în teoria Bătrânului Sitar?

- Să aibă cutia asupra lui, Devar, şi nu ne rămâne decât să sperăm că sistemul va rămâne stabil.

XII.

”[...] Raportul Kensey greşeşte. A rămas celebră comparaţia cu cele două mere dintre care al doilea dispare în momentul schimbării configuraţiei de sistem, sau că în locul lui apare un elefant. Ei bine, nu un elefant aleator, nu orice elefant, ci doar acel elefant care ar fi mâncat, într-un viitor ipotetic, cel de-al doilea măr. Sau ar putea la fel de bine să apară cadavrul unei ciori care ar fi mâncat mâncat odată, într-un trecut suprimat şi inexistent, sămânţa din care a răsărit mai apoi mărul respectiv.

Ar mai trebui precizat că acest Kensey nu a fost o persoană anume, aşa cum se vehicula în epocă, o persoană care ar fi dispărut. Nicidecum! E vorba despre un grup de cercetare care şi-a spus aşa. Adică o altă transcriere fonetică pentru can see, o mână de vizionari care au reuşit să vadă dincolo de furtuna bosonică. Raportul le aparţine în întregime. [...]”

(fragment)

Titlu: Din însemnările Venerabilului Sitar
Autor: Aasti Valaki-Vri, identificat şi ca Sebaastian Moira [n. 2357- d. dată incertă]
Document: Tomul P, Cartea Mărturisirilor karite
Familia: Colecţia karită
Suport: Capsule de chihlimbar
Perioada: Era Consiliilor Interioare
Observaţii: descoperită în timpul scufundărilor de la Marea Sării, Expediţia Naïma I din
Era Întoarcerii

*

”Pe lespedea aceea de piatră scrie aşa: «Pe această poartă se intră fără vise şi fără speranţă››. Nu se ştie cine a dăltuit-o acolo, e după Dante, dar aici poate fi vorba deopotrivă atât de iad cât şi de paradis. Depinde de inima celui ce îndrăzneşte. Din câţi au îndrăznit, nu s-a mai întors nimeni şi nici n-a mai auzit nimeni de ei. Venerabilul Sitar are o teorie însă: dacă vei ieşi, să o faci cu cutia aceea asupra ta. Nu ştim nici noi precis, de ce. Şi nu pentru că vrea el neapărat acest lucru, ci pentru că este singura noastră şansă de a afla ce altceva mai există în exterior. Poate că celelalte cupole au făcut-o deja, iar noi stăm încă pitiţi în conserva asta, de frica a ceea ce-ar putea fi dincolo, ori, la fel de bine, poate că ceilalţi nici n-au mai apucat să-şi pună măcar întrebarea.”

Cuvintele din acea dimineaţă, ale misticului Devar Kar-Sul, îi sunau încă-n urechile lui Sebaastian. De-a lungul îngustelor străduţe ale satului karit, era însă atent la uşoarele adieri de vânt ce ridicau nori firavi de praf, care se risipeau după doar câteva clipe. Sebaastian le urmărea formele descrise în aer, cu gândul pierdut. Era de numai trei zile aici, dar acum nu-şi mai putea închipui viaţa într-alt fel, decât curgând în ritmul pe care-l impuneau tabieturile acestor oameni care-şi duceau traiul la marginea lumii. Nu era un joc de cuvinte, nu era o metaforă, ştia foarte bine că în imediata apropiere, tot ceea ce era cunoscut lumii, în decursul a mai mult de 300 de ani scurşi de la închiderea cupolelor, se sfârşea. Misticul Devar îi spusese de locul tainic prin care se putea ieşi ”afară”. Nimeni însă nu ştia ce poate fi dincolo, iar pe el nu-l tenta câtuşi de puţin să afle. Felul de-a fi al oamenilor întâlniţi în doar câteva zile, îl îmbia să-i cunoască mai bine, iar el voia să le pătrundă mai mult şi mai mult tainele, să trăiască alături de ei meandrele unei vieţi tihnite şi retrase, pline de semnificaţii, cu toată savoarea ei de fiecare zi, de fiecare clipă. Metropola pierduse acest sens al vieţii, nu mai ştia de mult să trăiască, nu mai ştia să privească lumea din jur cu sensibilitate şi înţelegere, cu conştiinţa apartenenţei la un acelaşi destin.

Se oprea mereu, aplecându-se după tufele de zmeură ce erau lăsate din loc în loc să năpădească gardurile. Fructe mici, roşii, zemoase. Aromate. Nu mai mâncase niciodată aşa ceva şi întregul sat parcă le împrumutase aroma. Când se apleca, sacul din spate îi aluneca în toate părţile şi trebuia să şi-l potrivească la loc. Era incomod, nu avea în el decât cutia albă, ciudată, a Venerabilului Sitar, şi nimeni nu ştiuse să-i spună care-i era rostul. O purta tot timpul cu el, aşa cum îl povăţuiseră atât Lillith, cât şi misticul Devar, dar fără să înţeleagă totuşi care era motivul acestei cerinţe din partea lor. Era convins că şi-ar fi putut lăsa sacul în orice loc, în orice casă, la orice margine de drum, şi nimeni nu s-ar fi atins de el. Pe de altă parte, nu avea nici de ce să nu le dea crezare celor doi, că păstrarea intactă, asupra lui, a acestei cutii, era un lucru foarte important pe care nu trebuia să-l scape din vedere.

Nhaia cerceta în continuare atentă, adulmecând în drumul lor garduri, copaci, smocurile mai răsărite de iarbă, ridicându-şi din când în când privirea pentru a se asigura că nu se îndepărtează prea mult de stăpânul ei. Se obişnuise şi cu ceilalţi ogari ai lui Rbata-A, dar prefera să hălăduiască alături de Sebaastian, iar în locurile mai deschise să alerge în voie. Cei doi deveniseră atât de apropiaţi, încât se înţelegeau doar din priviri, cu un simplu gest făcându-se înţeleşi unul altuia, lucru pe care Sebaastian nu şi-l putuse imagina vreodată că poate exista între un om şi un simplu patruped necuvântător.

Îşi propusese ca în preajma mesei de prânz să se întoarcă în casa Jayei Kamola, nu atât pentru bunătăţile pe care aceasta i le pregătea întotdeauna, cât pentru a o reîntâlni pe Seana care îi răpise toate gândurile, mai ales de când Lillith părea tot mai distantă. Îi plăcuse Lillith, fermă şi cerebrală, dar de o bine disimulată blândeţe, o fină lucrătură de porţelan de o înşelătoare aparenţă fragilă, cea care îl salvase când totul părea pierdut, totuşi, de când ajunseseră în satul karit, devenise mai rece, şi-l trata aproape cu indiferenţă, simţise el că nu mai era aceeaşi. Când erau în preajmă îl urmărea de la distanţă, dar fără a se apropia de el, izolându-se în compania lui Odara ori a misticului Devar, cu care avea întotdeauna ceva de pus la cale. În ultimele două zile abia dacă o văzu de câteva ori.

În schimb Seana se arătă binevoitoare, amabilă şi foarte atentă cu el, gata să-i împărtăşească orice nelămurire. Mâinile ei, memoria i le asimila cu ceştile de ceai din care îl servise în prima zi a întâlnirii lor. Pletele ei castanii erau furişarea vântului printre crengile lungi ale arborilor din marginea fiecărei răspântii, iar ochii, deşi rareori cuteza să-şi odihnească privirea în ei, erau liniştea căutată de-a lungul întregului drum, oaza neaşteptată de la capătul asumatului său exil. Se îndrepta spre casa Jayei când dintr-una din curţi îi sări înainte un puşti roşcovan, aprins la faţă şi plin de praf:

- Va’alaki, va’alaki, străinul ce pleacă, sefora, sefora, şi se-ntoarce, se întoarce întotdeauna! striga puştiul cântând ca-ntr-un joc de copii, târşâindu-şi picioarele, stârnind colbul din drum. Va’alaki, sefora, va’alaki! Puştiul avea ochii de un albastru transparent şi-l privea cu insistenţă, cântând înainte. Părul roşcovan contrasta puternic cu ochii săi ciudaţi, cânta cu o voce subţire, uşor gâtuită, şi-şi agita mâinile ca o morişcă, pentru ca apoi, tăcând să şi le unduiască în sus, ca bătute de vânt. Nhaia se apropie şi ea curioasă, privindu-l mirată cum îşi reluă cântecul după un moment de tăcere:

- Va’alaki, va’alaki, el pleacă, sefora, întors întotdeauna acelaşi!

Sebaastian se opri locului, distras din gândurile sale de ciudatul cântec şi dans al puştiului dinaintea lui. Din aceeaşi curte veni în fugă o femeie între două vârste, cu părul la fel de roşu ca şi al copilul, semn că cel mai probabil era mama acestuia, îl luă în braţe şi-i mângâie părul încâlcit:

- Devio, gata cu joaca. Ce faci în drum? Păi? Speriem oamenii? Apoi se adresă lui Sebaastian: Iertaţi-l, nu se poate juca cu ceilalţi copii, s-a născut orb şi este mai tot timpul singur. Iar zilele acestea, când Devar Kar-Sul nu mai ţine şcoala, l-a lăsat să stea acasă şi inventează tot felul de jocuri noi.

- Îmi pare rău, n-am ştiut, răspunse Sebaastian, sper că nu l-am speriat.

- Nu, nu, el să nu vă fi speriat cu ţipetele lui ascuţite, se scuză femeia, apoi se adresă fiului ei: Uite, El Hor, vine la tine să te miroase. Într-adevăr Nhaia se apropie de puşti şi-l adulmecă atentă, apropiindu-şi botul de vârfurile degetelor lui. Nu-l atinsese, dar puştiul şi le retrase brusc, unduindu-şi din nou braţele în aer şi cântând:

- El hor, ea nu, semfora a iina, ea nu, semfora!

- Inventează cuvinte, mai spuse femeia, privind aproape rugătoare către Sebaastian şi îndepărtându-se cu roşcovanul puşti în braţe. Ţi-am spus să nu mai ieşi în drum! Hai să vedem ce mai avem acasă!

Sebaastian îi urmări din priviri până ce femeia dispăru înăuntrul casei împreună cu micuţul ei. Rămase ţintuit locului încercând să-şi amintească spusele puştiului roşcovan, dar nu fu sigur dacă şi le aminteşte pe de-a-ntregul. Apoi se îndepărtă şi el, cu Nhaia pe urmele lui, în direcţia casei Jayei Kamola, unde cu siguranţă îl aştepta un prânz pe cinste.

- Ai văzut, se adresă el Nhaiei, ce ne-a cântat? Noroc că nu mai plecăm nicăieri! O să mai rămânem pe-aici, dar acum hai să vedem ce ne aşteaptă la masă! Hm, ce zici?

Nhaia ştia când Sebaastian i se adresa şi-şi ciulea puţin urechile, atât cât putea din urechile sale lungi cu păr ca vechea mătase, ce-i flutura la fiecare adiere de vânt. Întotdeauna când făcea asta, avea o faţă foarte mirată şi numai un necunoscător ar fi spus că nu înţelege nimic. Îl urma indiferentă, parcă uitând imediat episodul din mijlocul drumului.

La casa Jayei, Nhaia rămase prin curte, iar Sebaastian intră salutând din uşă, chiar dacă n-o văzu încă pe bătrână:

- Ne-am întors, buna noastră Kamola! Am trecut să te-ntrebăm dacă mai putem servi un ceai la dumneata şi poate te îmbunezi şi cu alte bucate.

- Jaya Kamola încă nu este acasă, răspunse vesel Seana, ivindu-se din camera alăturată, dar ceaiul ţi-l pot servi şi eu.

Sebaastian era chiar mai încântat de prezenţa fetei şi-i răspunse cu ce-i veni mai repede în minte:

- O, neasemuitele tale arome! O să poposim, dacă ne primiţi.

- Iar prânzul vă aşteaptă, continuă Seana, aşezând trei dintre perini în jurul măsuţei.

- Am întâlnit un puşti tare ciudat. Sărăcuţul roşcovan, am înţeles că este orb, dar cânta şi dansa în mijlocul drumului…, explică Sebaastian, neştiind cu ce să compare strania întâmplare şi trecând sub tăcere cuvintele pe care le auzise.

- Hm, ciudat, de obicei e foarte liniştit. Devio, e Saaru Devio. Are vreo 9 anişori, dar pare mult mai mic. E cel mai mic nepot al lui Devar Kar-Sul, dar i-a câştigat toată dragostea. E tare drăgălaş, ai văzut. Avea ochii gri, dar acum îi dau înspre albastru şi priveşte uneori… fata făcu o pauză mai lungă, parcă priveşte spre… altceva.

Sebaastian se miră să audă de această strânsă înrudire dintre mistic şi puştiul întâlnit, rămase descumpănit, simţind parcă şi mai mult sentimentul de compătimire care-l cuprinsese faţă de nefericitul băieţel.

- La început, continuă Seana, ca orice copilaş stâlcea cuvintele, dar cu cât creştea, în loc să vorbească tot mai bine, inventa mereu şi mereu cuvinte noi. Acum, de multe ori vorbeşte fără să înţelegem nimic. Ciudată joaca asta a lui, nu crezi? L-am surprins de multe ori pe Devar încercând să-şi noteze cele auzite de la Devio. Nu ştiu dacă a găsit vreo noimă în ce spune el acolo. Seana, fără să aştepte un răspuns, se retrase o clipă, pentru ca să reapară cu aceeaşi tavă etajată de ceai.

- Dacă nu sunteţi prea flămânzi, o s-o aşteptăm pe buna Kamola să se întoarcă şi doar apoi vom mânca. Acum, uite, un ceai de crizanteme albe, şi-i întinse o ceşcuţă în care tocmai turnase lichidul fierbinte.

Părea ciudat să încerce să bea un ceai făcut din flori, despre care îşi închipui că va avea un gust amar, dar aroma ce se răspândea înaintea lui era foarte îmbietoare.

- Pe unde aţi umblat? întrebă fata.

- De dimineaţă am fost cu Devar în cimitir, pe la cripte, apoi ne-a lăsat, a plecat să se întâlnească cu Odara, iar noi am colindat iarăşi prin sat. Sunt îngrijoraţi că urmăritorii noştri ar putea ajunge până aici.

Când auzi de cripte, pe faţa Seanei trecu o umbră, iar mâinile ei ezitară puţin în a reaşeza pe suportul special ceainicul de lut. Îşi feri înadins privirea şi parcă încetă chiar să mai respire preţ de câteva clipe, abătută. Sebaastian ştia foarte bine ce discutase cu misticul Devar în faţa celei de-a patra cripte, şi promisese că nu va spune nimănui despre ce vorbiseră ei acolo. Despre ieşirea secretă de sub cupolă. Oare ştia şi Seana de ea? Nu dezvălui însă nimic şi se aşeză pe cea mai apropiată dintre perini. În cameră începu să plutească o tăcere apăsătoare, dar se risipi într-o clipă, odată cu intrarea năvalnică a Nhaiei.

- Frumoaso, pe unde mi-ai umblat, ia spune! rupse Seana tăcerea. Tropăitul Nhaiei rezona din scândurile de lemn, când, fericită, făcu ocolul încăperii.

- N-a vrut să rămână cu Rbata-A la ţarcuri, adăugă Sebaastian ridicând ceaşca de ceai, deşi a început să se înţeleagă cu celelalte surate ale ei. Ceaiul avea într-adevăr un gust mai amărui, dar îl inundă cu o aromă plăcută, de plantă crudă.

În apropierea măsuţei, direct pe podea era un coş alb împletit din nuiele subţiri, ce conţinea ceea ce i se părea a fi un fel de pietre gălbui, transparente şi lucioase. Seana îi observă privirea şi-i explică:

- E chihlimbar. Îl obţinem din răşina unor pini din apropiere. Fata culese din coş una dintre pietre, trecându-şi palma pe suprafaţa ei. Sunt micile noastre bijuterii, spuse ea, arătându-i şi un pandantiv pe care-l purta la gât. Dar mama a mai inventat un procedeu prin care foiţe subţiri de lut pe care putem scrie, le închidem apoi ca-ntr-o capsulă. Devar vrea să lase astfel câteva însemnări mai importante şi încearcă să le deprindă meşteşugul. Iar pe deasupra mirosul e foarte frumos, atunci când este în stare lichidă.

- Am observat din prima zi că şi în casa misticului şi aici, plutea acelaşi parfum, îşi aminti Sebaastian.

- Exact, încercăm să obţinem nişte tăbliţe, cât mai rezistente, dar cât mai subţiri. E destul de greu de obţinut răşina aceea, dar, la bătrâneţe, când vei dori să-ţi scrii memoriile, ştii la cine să apelezi. Ultima frază o rosti cu un ton glumeţ şi aşeză piatra înapoi în coşul de pe podea.

- Crezi că mă va prinde bătrâneţea pe aceste meleaguri? duse Sebaastian gluma mai departe.

- Ai cumva de gând să te întorci în Metropolă?

- Hm! M-aş întoarce acolo pentru Bătrânul Sitar. Odată va trebui să aflu ce s-a întâmplat cu el. Cred că i-ar fi plăcut să fie aici.

- Nu l-am cunoscut, desigur, dar am auzit multe despre el, îl lămuri fata. Mi-aş dori să-l întâlnesc. De fapt, chiar să văd odată Metropola. Nu mi-o pot închipui. Eu m-am născut aici, iar acestea sunt singurele locuri pe care le cunosc.

- N-ai pierdut nimic, nu cred că te-ai acomoda nici cu zgomotul, nici cu aglomeraţia ori mizeria de peste tot, cu indiferenţa oamenilor care te vor lăsa să zaci în stradă, trecând nepăsători pe lângă tine. Ştii, de fapt acolo este o grădină zoologică, aşa cum ştiu că existau înainte de cupole. Lui Sebaastian îi scăpă această comparaţie, pe care el însuşi stătu apoi să o regândească şi să o rumege. Dar spusese adevărul, mai liber ca aici, nu se simţise niciodată şi nutrea o adâncă recunoştinţă locuitorilor satului karit care-l adoptaseră ca pe unul de-al lor.

Nu-şi duse gândurile până la capăt, căci în curte se auzi o agitaţie neobişnuită, poarta se trânti, apoi vocea lui Odara răsună din prag:

- Jandarmii au pătruns în câmpia de sare! Au fost zăriţi deja din turn! Sebaastian, te rog să pofteşti acasă la Devar, trebuie să decidem ce avem e făcut! Cel mai târziu mâine dimineaţă vor fi aici. Odara încerca să fie amabil şi calm, venise însoţit de alţi trei bărbaţi, iar agitaţia şi îngrijorarea li se citeau pe feţe şi erau trădate de gesturile lor repezite.

Vestea tulburase de-a binele întreaga aşezare şi o ameninţare nedefinită începu să plutească în aer şi nimeni, probabil, nu putea ştii cum avea să se termine. Sebaastian sări în picioare înclinându-se în faţa Seanei, în semn de mulţumire pentru ospitalitate.

- Să-i spui bunei Kamola că-mi pare rău că n-am mai putut aştepta…

- Nu-ţi fă griji, îl întrerupse Seana, fără doar şi poate că şi ea este în drum spre Devar.

Într-adevăr satul arăta ca un muşuroi de furnici proaspăt răscolit, lucrurile se precipitau, viaţa tihnită a kariţilor, aproape contemplativă, parcă explodase acum. Nu ştiau cum să reacţioneze în faţa unui asemenea pericol, nesiguranţa sorţii lor îşi lăsa acum altfel amprenta. Sebaastian doar citise despre furtuni, dar, în aceste îmrpejurări, mintea lui le asocia cu agitaţia şi neliniştea care cuprinsese întregul sat. La rându-i, fu cuprins de o acută senzaţie de vinovăţie când, deodată, pe umerii lui căzu povara crudului adevăr: cauza tuturor acestor evenimente era venirea lui aici.

(va urma)