Câmpiile albastre de sub orizont (XIII-XVI)

XIII.

From: lastwordsoftheworld@icomsat.alfa.uk
To: MarcelCristescu@transilva.beta.ro
Sent: Saturday, September 4, 2021 22:24 PM
Subject: Re: who knows?

„Dragă Marcel,

Sper că ai mai reuşit să vorbeşti cu Sophie. Coloniile Alfa devin tot mai restrictive. Cum e la voi? Am intrat în criză de spaţiu, ne-au restrâns la o singură cameră în tinichelele noastre şi sunt foarte încurajaţi cei care vor să stea împreună. Ne-au restrâns spaţiile de depozitare şi am rămas doar cu câteva lucruri. Am păstrat computerul, câteva cărţi şi jocul de go, chiar dacă nu mai am cu cine juca. Mă trezesc noaptea că vreau să aud zgomotul pietrelor aşezate pe tabla de lemn. În jur e doar aliajul acesta cretin de aluminiu. Mă mir că mai avem electricitate. Până când? Ne-au luat câinii, pisicile şi orice animal de companie. Oamenii suferă şi nu ştim cu adevărat ce se întâmplă. Mâncăm la comun. Ca-n China, îţi închipui? Cine ar fi crezut?

Viziunea deplină asupra lumii nu ţi-o poate da decât singurătatea. Mă izolez tot mai mult. Nu mai pot suporta minciuna, nu mai pot suporta oamenii din jur. Clănţănirea lor interminabilă şi inutilă! E Apocalipsa, ascultă ce-ţi spun! Adevărata Apocalipsa e cea interioară, să ştii!

În 2012 ne-au speriat cu centura de fotoni. Îţi aminteşti, ce isterie penibilă? A fost doar un experiment pregătitor, să vadă cum reacţionăm. Acum cu asta. Aveam un prieten în Norvegia cu care vorbeam tot timpul. Îmi spunea că de data aceasta nu mai e un exerciţiu. De aproape o lună nu mai ştiu nimic de el. Aştept un răspuns de la tine, stau aici şi nu mai ies decât ca să mănânc. Cred că vocaţia mea era aceea de pustnic. Prea târziu!

Ştii?, mi-e dor de Tamisa.

Te îmbrăţişez,

Iyan”

(Corespondenţă electronică cenzurată, sub incidenţa Protocolului de Siguranţă al C.A.S.G. intrat în vigoare la 1 Septembrie 2021.
- arhiva 118, Lt. Col. Jos Cahr)

*

În casa misticului Devar era o agitaţie de nedescris. Într-adevăr Jaya Kamola era deja acolo şi vorbea în drum cu un bărbat pe care Sebaastian nu-l întâlnise până atunci şi care părea întors de curând dintr-o lungă călătorie. Era prăfuit şi părea obosit. Probabil de aceea atitudinea sa iritată. Devar Kar-Sul îi întâmpină imediat pe noii sosiţi şi îi introduse în prima încăpere a locuinţei sale, unde-i aştepta un grup destul de numeros, dintre care Sebaastian îi recunoscu pe cei mai mulţi. Era acolo şi Phra La, mama Seanei, cu care nu se întâlnise decât de vreo două ori, iar atunci, în grabă. Era o femeie închisă în sine, puţin comunicativă, dar se prea putea şi ca aceasta să fie doar o impresie de suprafaţă. Pe ceilalţi îi întâlnise întâmplător în puţinele zile cât colindase prin satul karit, îi salută, şi-şi găsi un loc mai ferit în odaie din care să reuşească să prindă frânturi din tot ceea ce se discuta. Uneori se ajungea la dispute aprinse, alteori se făcea  linişte deplină, pentru ca o singură voce să-şi poată spune punctul de vedere. Sentimentul primejdiei iminente, cât şi cel al vinovăţiei sale puneau tot mai mult stăpânire pe Sebaastian. Totuşi, nimeni nu-i adresase niciun reproş, nimeni nu făcuse nici măcar o aluzie cu privire la năpasta pe care simţea el că o adusese asupra satului.

Era destul de evidentă concluzia spre care se îndreptau toate planurile: aveau să se împartă în două grupuri: primul, condus de Govi Bharati, santinela pe care o întâlnise la turn în prima zi a venirii sale, avea să plece cu femeile şi copiii înspre nord, în încercarea de a-şi pierde urma prin pădurile care, în acea parte, erau mai dese şi mai sălbatice. Sebaastian înţelesese că aveau acolo un refugiu, de unde tocmai se întorsese grupul condus de necunoscutul pe care îl văzuse la sosire discutând cu bătrâna Kamola. Un al doilea grup va avea să încerce să afle intenţiile jandarmilor, şi, dacă va fi nevoie, să le ţină piept, apărându-şi aşezarea. Singurele arme pe care le aveau la îndemână erau cele de vânătoare, cuţitele fiecăruia, arcuri, săgeţi şi câteva lăncii mai lungi, arbaleta lui Lillith, precum şi arma de foc capturată de la Engoa. Aceasta din urmă fu ea însăşi subiectul unei aprige dispute, în mâna cui să rămână. Susţinută de Odara, Lillith reuşi să-i convingă că cel mai bine era să rămână tot asupra ei, ea fiind singura care ar fi putut şi să o mânuiască cel mai bine dacă ar fi fost nevoie. Riscul ca un cartuş ricoşat să deterioreze cupola era mult mai mare aici la marginea ei.

Necunoscutul proaspăt întors de la locul refugiului părea că are şi el o poziţie importantă în ierarhia satului. În mijlocul evenimentelor precipitate nimeni nu catadicsise să le facă cunoştinţă, iar lui Sebaastian nu-i rămăsese decât să-l urmărească de la distanţă şi să încerce să prindă din zbor numele acestuia. Era o fire destul de aspră, dominatoare, avea părul tuns foarte scurt, ceea ce la puţini dintre săteni observase. La un moment dat se lansase într-o contoversă atât de aspră cu Odara Savy-Syr că doar misticul Devar abia reuşi să mai potolească spiritele. Odara înclina spre o încercare de mediere a întâlnirii cu jandarmii, astfel încât conflictul deschis să nu fie decât o ultimă soluţie, pe când necunoscutul propusese un plan prin care să-i atace pe aceştia încă dinainte de a se apropia de sat. Necunoscutul era de neînduplecat, ferm pe poziţia lui în a împiedica înaintarea nestingherită a jandarmilor până în mijlocul aşezării. Se pierdea, astfel, un bun prilej de a le subţia rândurile încă înainte de o confruntare directă pe care o vedea iminentă. În disputa celor doi nimeni nu cuteză să intervină decât bătrânul Devar Kar-Sul care înclină balanţa spre cel dintâi. În colţul încăperii, unde nimeni nu-i aruncase nicio privire, confruntat cu noua realitate a unei primejdii iminente, totuşi nu prea bine definită, Sebaastian se simţi ignorat şi inutil, iar sentimentul vinei sale se amplifică şi mai mult. Îi privea parcă din afară de sine pe cei pe care-i ştiuse oameni liniştiţi şi aşezaţi, cum ridicau acum vocile, alarmaţi şi tulburaţi în blândele lor tabieturi de până atunci. În cele din urmă, din starea aceasta îl scoase cineva de la care se aştepta cel mai puţin, după comportamentul faţă de el din ultimele zile: Lillith se apropie, privindu-l drept în ochi, topind dintr-o dată toate răceala ce se aşternuse între ei de când sosiseră în satul karit.

- Se pare că le-am adus cam multă tulburare. Nu credeam că se vor înţelege atât de greu cum să abordeze problema cu jandarmii. Şi văd că Len-Tga mizează cam mult pe abilităţile mele. Totuşi singură nu le pot face faţă mai ales în fruntea unor tineri neantrenaţi, oricât de inimoşi ar fi ei.

- Cine e… Tga ? Cel venit mai nou? Nu l-am mai văzut până acum.

- Da, e logodnicul Seanei, a fost plecat să pună la punct refugiul din nord. Se pare că nimeni nu se aştepta să aibă nevoie nevoie de el atât de curând.

Lillith continuă cu explicaţiile, dar Sebaastian n-o mai auzea. Îi vedea doar buzele uşor vineţii cum se mişcau în faţa ochilor săi, dar fără să fie în stare să-i şi audă cuvintele. Gândul îi rămăsese blocat la ceea ce spusese ea la început. Nu se aştepta ca Seana să aibă un logodnic, ea nu-i spusese niciodată nimic şi nu-i dăduse niciodată de înţeles aşa ceva. Sau interpretase el cu totul greşit. Privea mai departe în gol la buzele lui Lillith, fără să înregistreze niciun sunet însă, şi tot ea îl readuse în simţiri, zgâlţâindu-l de-a binelea:

- Hei, ce-i cu tine? Nu e momentul să visezi! Sebaastian, vreau să mă asigur că orice s-ar întâmpla, vei păstra cutia aceea asupra ta. Nu trebuie să cadă în mâinile nimănui altcuiva. Sunt aproape convinsă că asta caută jandarmii în primul rând. O să încerc să te trimit împreună cu femeile în nord, înţelegi? Tu să fii de acord cu asta.

- Lillith, cum să plec? Eu le-am adus toată năpasta asta. Nu pot să-i las aşa!

- Da? Şi de câte ori ai ţinut un arc în mână, vrei să-mi spui? Nu le vei fi decât o povară în plus. Toţi vor trebui să te apere. Dacă pleci, măcar ne scapi de o grijă în plus.

- Nu pot să plec, Lillith, trebuie să rămân aici, să văd ce se-ntâmplă! Ea îl privea aproape cu duioşie. Cu părul adus peste faţă, cu lumina în spate, părea o umbră protectoare ce încerca să-l acopere cu faldurile ei, dar el nu suporta să pară atât de neajutorat şi de puţin util satului. În urma celor auzite, în adâncul lui se prăbuşi ceea ce începuse să simtă pentru Seana, sentimente care abia acum ieşeau la lumină, odată ce erau ameninţate să se destrame. Un imbold lăuntric îi spunea că trebuie să acţioneze cumva şi nu să fugă din calea a ceea ce avea să vină: O să găsiţi voi ceva să-mi daţi de făcut. Înţelege, nu pot pleca tocmai acum!

- O să mai vedem, spuse Lillith, întorcându-se apoi spre cei din cameră, care parcă reuşiseră să jungă la o înţelegere.

- Sra, i se adresă Odara, vei acţiona cum crezi de cuviinţă, dar numai după ce vom vedea care sunt intenţiile lor. Să nu-i zgândărim mai mult decât este nevoie. Poate ar fi bine nici să nu ştie că eşti aici.

- Engoa presupune că a fost doborât de unul dintre voi şi-şi va revendica armele înapoi, de asta sunt sigură.

- Şi în consecinţă o să i le dai. De bunăvoie! îi aruncă nou venitul Len-Tga, din celălalt colţ al încăperii. Dacă tot se va proţăpi în mijlocul satului, măcar să nu-l apuce pandaliile şi să…

- Şi să vă ucidă apoi pe toţi, îl întrerupse Lillith, odată ce şi le va vedea recuperate. Nu-ţi fă griji, Len-Tga, o să mă gândesc cum să i le dau, fără a-i permite să le şi folosească. Sunt sigură că nu-ţi va fi moale să te ştii în vizorul armei cu lunetă. Vocea ei era aspră şi severă trăda o ostilitate nedisimulată.

- Vă rog, interveni misticul Devar, să încercăm să ne punem de acord şi să vedem întâi ce vor de la noi. Apoi ne vom hotărî ce să facem. Deocamdată îi vom aştepta.

- Îi vom aştepta acoperindu-ne de glorie, completă sarcastic Len-Tga.

- Nesa Len-Tga, o să ai prilejul să te pronunţi, îi spuse blând misticul Devar, aşezându-şi palma tremurând peste braţul său. Crede-mă, dacă putem evita curgerea de sânge alor noştri, e bine să încercăm să facem asta. Iar grupul lui Bharati să poată ajunge în siguranţă cât mai departe de sat.

- Vă cred, Devar, dar mai cred în continuare că nu e cea mai bună soluţie.

- Am înţeles asta. Să aşteptăm puţin şi să vedem. Cel Înalt fie cu noi, conchise bătrânul cu un gest al mâinii atât de solemn că nu mai cuteză nimeni să intervină. Probabil că fusese un gest ştiut de toţi cei din jur, căci îşi aplecară capetele cu mâna în dreptul inimii, făcând un pas înapoi. Nahir alaluana, spuse bătrânul cu o voce blândă, o expresie pe care Sebaastian n-o mai auzise până atunci, dar semăna curios de mult cu limbajul pe care-l auzise din gura lui Saaru Devio, puştiul orb pe care-l întâlniseră în drum cu câteva ore bune în urmă.

- Alaluana m-nahir! Răspunseră ceilalţi stins, abia murmurând din buze, dar solemn ca o incantaţie.

Apoi se retraseră cu toţii în curtea locuinţei lui Devar. Afară Sebaastian se uită după Lillith, dar n-o zări nicicum. Nu avea cum să se fi îndepărtat atât de repede şi se gândi că probabil ea rămăsese înăuntru. Nu avu timp însă să cerceteze prea bine, căci Len-Tga veni înaintea lui şi se prezentă:

- Mă numesc Nesa Len-Tga. Dumneata trebuie să fii Sebaastian Moira. Nu ne-am cunoscut, căci am fost plecat la refugiul din nord şi am sosit abia în această dimineaţă.

Sebaastian fu luat prin surprindere de gestul neaşteptat al lui Len-Tga, iar seninătatea cu care karitul îl întâmpină, îl miră şi mai mult, având în vedere atitudinea pe care acesta o adoptase de-a lungul discuţiilor de până atunci. Strângerea sa de mână era fermă, iar zâmbetul larg fu în măsură să-l asigure de toată bunăvoinţa lui.

- Da, am sosit abia de câteva zile. Lillith este cea care m-a adus aici, răspunse Sebaastian încă uimit şi realiză imediat că nu făcuse altceva decât să arunce vina asupra ei. O vină presupusă, dar care mocnea înlăuntrul lui.

- Să nu mă înţelegi greşit, Sra Tamwa, cum îi spunem noi, este o fiinţă deosebită, ţi-ai dat şi tu seama de asta, dar, de câte ori vine în satul nostru, parcă aduce toate problemele cu ea. Len-Tga o căuta şi el acum din priviri pe Lillith, dar nici el n-o zări. Poate că bătrânul Devar are dreptate până la urmă, să vedem întâi ce vor jandarmii de la noi. N-am avut până acum vreo confruntare deschisă, dar toate micile noastre încrucişări de drumuri de până acum nu au fost niciodată amiabile. E limpede că le stăm în coasta celor din Consiliul Interior, să vedem cum se va sfârşi povestea asta.

Vorbindu-i, Len-Tga se îndepărta tot mai mult de casa misticului, târându-l totodată pe Sebaastian cu el. Din politeţe, acesta îl urmă, deşi ar fi preferat să rămână să discute cu Lillith detaliile a ceea ce vor avea de făcut. Nhaia îi zări şi li se alătură, venind discret pe urma lor.

- V-am zărit, sunteţi mereu împreună, continuă Len-Tga arătând spre Nhaia. Nu oricine se bucură de compania lui El-Hor. Cred că cel mai înţelept ar fi să o laşi împreună cu Rbata-A să-i ducă la refugiu. Nu ne putem permite să pierdem liniile selectate de-a lungul atâtor generaţii. O să aibă cea mai mare grijă de ei, te asigur.

Pe Sebaastian nu-l lăsa inima să se gândească la posibilitatea despărţirii de cea care crescuse sub ochii lor în casa Bătrânului Sitar şi alături de care trăise întreaga aventură a fugii sale din Metropolă, dar karitul avea perfectă dreptate. Sugestia acestuia venise ferm şi era pe deplin întemeiată. Cel mai important gând al lui Sebaastian era s-o ştie pe Nhaia în siguranţă, chiar dacă aceasta ar fi însemnat o despărţire temporară. Se întoarse şi o privi în mersul ei săltat pe marginea drumului. Ea se opri instantaneu şi-şi ciuli urechile ca de fiecare dată când  discuţiile sau când anumite momente de cumpănă o vizau şi pe ea. Ochii ei castanii îl fixară, iar privirea atentă şi încremenirea în aşteptare a fiecărui muşchi al făpturii sale elastice îi comunicau determinarea de a-i fi alături, dar, totodată, cum bine o cunoştea, şi încăpăţânarea cu care era gata să rezolve orice situaţie neaşteptată în modul în care va crede ea că este de cuviinţă.

- — -

La turnul de observare un grup de peste 30 de kariţi, înarmaţi cu tot ce găsiseră la îndemâna, aştepta să întâmpine cele două duzini de jandarmi care se apopiau. Îi studiaseră încă de departe, prin cele două lunete speciale pe care le aveau la dispoziţie. Una dintre ele era a lui Lillith, avea lentila gradată ce permitea, cu aproximaţie, şi măsurarea distanţelor. Ea le lăsase luneta, preferând să rămână nevăzută până ce vor afla intenţiile jandarmilor. Din momentul în care aceştia se distinseră cu ochiul liber le mai trebuiră încă aproximativ un ceas până să ajungă în bătaia săgeţilor. Dar kariţii aşteptară liniştiţi, în frunte cu Odara, la poalele turnului de observare, până ce jandarmii ajunseră drept în faţa lor. Chiar dacă aceştia ar fi avut intenţia vreunui plan de atac, în câmpia de sare orice mişcare s-ar fi văzut limpede de la depărtare de kilometri.

Primul care li se adresă fu Odara, care încercă un salut cât mai inofensiv:

- Primiţi salutul nostru! Este o întâlnire la care nu ne aşteptam.

În fruntea jandarmilor era Engoa. Purta în mâna dreaptă, în cumpănă, o armă de foc, pe când stânga şi-o ţinea nonşalant atârnată cu degetul mare de cingătoare. Se apropie la câţiva paşi înaintea lui Odara, încercând să pară că nu are niciun gând ascuns. Odara mai făcu un pas înspre el şi, din îndelunga sa experienţă în vânătoare, sesiză imediat pe chipul întunecat al celui dinaitea lui că, deşi îl privea fix, avea acea privire perimetrică ce-i putea permite să vadă cât mai bine ce se întâmplă în raza sa vizuală. Când fu îndeajuns de aproape, printr-o fandare rapidă şi deosebit de precisă, jandarmul îl izbi pe Odara cu patul puştii drept în nas, iar acesta se prăbuşi imediat pe spate plin de sânge. Într-o clipă Engoa fu cu genunchii pe pieptul lui, ţintuindu-l la pământ şi ameninţându-l cu un cuţit scos la fel de rapid de sub haină, al cărui vârf îl puse sub bărbia celui doborât. Odara era oricum năucit de lovitura surprinzătoare şi nu ar fi putut reacţiona în niciun fel. Ceilalţi jandarmi erau şi ei cu cuţitele la beregata celor de care se apropiaseră.

- Spune-le celorlalţi să arunce armele la pământ! îi porunci Engoa lui Odara. Acesta era însă prea buimăcit de lovitură ca să poată spune ceva, motiv pentru care Engoa se adresă celor vizaţi, cu vocea ridicată: Lăsaţi cu toţii armele jos! Şi spuneţi-i celui din turn să coboare! Mişcarea jandarmilor fusese calculată fără doar şi poate şi se desfăşurase atât de rapid şi de precis, încât puţinii kariţi rămaşi neatacaţi se dumiriră asupra celor întâmplate abia când îşi văzură semenii doborâţi sau ameninţaţi cu cuţitele. Lăsară cu toţii arcurile la pământ şi priviră nedumeriţi în jur.

Santinela coborî din turn după ce-şi aruncă lancea de la înălţime, iar aceasta căzu la picioarele turnului, fluturându-şi mica năframă albă fixată în vârf. Jandarmii le legară mâinile la spate cu sfori pe care le aveau deja pregătite şi începură să-i înghiontească pe drumul bătătorit ce conducea evident înspre sat. În fruntea tuturor era Odara Savy-Syr, care se ridică cu mare greutate, cu sângele şiroindu-i pe faţă, căci nu primise niciun fel de îngrijiri, şi care i se prelingea pe haine nestingherit. Era o privelişte terifiantă şi se pare că jandarmii mizau pe această intrare în satul karit.

Din curtea misticului Devar Kar-Sul se vedea foarte limpede turnul de observare şi lancea santinelei cu pânza fixată în vârf. Când aceasta dispăru îşi dădură seama că lucrurile nu se desfăşurau aşa cum speraseră.

- E semnul de pericol, zise misticul către Lillith şi Sebaastian, care priveau şi ei în zare de lângă el. Sra, scumpa mea, Cel Înalt să ne ocrotească!

- Devar, iau şi armele cu mine şi dispar. Cât pot am să vă ajut. L-am văzut pe Len-Tga, şi el pregăteşte cu siguranţă ceva, spuse Lillith apucându-şi sacul şi ieşind în goană din curtea bătrânului.

- Tu ştii ce e cel mai bine să faci, spuse misticul, dar Lillith nu-l mai auzi, căci era departe deja.

Bătrânul împreună cu Sebaastian ieşiră şi ei în drum, tânărul rămase locului privind după Lillith, iar bătrânul o luă în direcţia opusă aceleia în care plecase ea, pentru a le ieşi străinilor în întâmpinare. Când îl văzu pe Odara plin de sânge şi abia păşind, împleticindu-se, înţelese că totul se terminase. Doi jandarmi se apropiară imediat de el şi-l prinseră pe bătrân de umeri. Nu era nevoie de forţă, era atât de firav!

- Unde sunt armele mele? întrebă Engoa, fulgerând din priviri.

- Nu, nu aşa, tinere, nu aşa se rezolvă lucrurile în lumea asta, spuse calm misticul, privindu-l cu blândeţe. Din când în când îşi muta privirile pe chipul lui Odara să vadă cum se simte acesta, dar în amestecul acela de sânge şi pământ nu se mai putea desluşi nimic.

- Poate în lumea ta, bătrâne, în a mea aşa se rezolvă! replică Engoa cu asprime. Aţi adăpostit un fugar din Metropolă şi are o cutie ciudată asupra lui. Ni le dai şi nimeni nu păţeşte nimic.

- Când ceri, tinere, nu loveşti faţa celui căruia-i ceri. Se referea cu siguranţă la Odara, care mai putea privi întreaga scenă cu un singur ochi. Bătrânul îşi strunea cumpătul în aceste momente şi vorbea incredibil de calm.

- Atunci nu-l lovim în faţă, replică Engoa făcându-le un semn cu capul celorlalţi doi tovarăşi care-l imobilizaseră pe bătrân. Unul dintre ei îl lovi puternic în stomac. Devar se frânse icnind, fusese o lovitură cumplită şi nu se mai putu ridica. În momentul acela se auziră câteva săgeţi şuierând de după gardurile de lemn mai apropiate. Săgeţile erau trase cu precizie, ocolindu-i pe prizonierii kariţi, iar doi dintre jandarmi se prăvăliră loviţi în piept şi în spate, în timp ce ceilalţi se retraseră din drum, împreună cu prizonierii lor, în locuri mai adăpostite. Unii dintre kariţii prizonieri reuşiră să scape cu fuga în învălmăşeala primei salve de săgeţi. Engoa îl trase pe bătrân într-una dintre curţi, împreună cu ceilalţi doi jandarmi. Devar începu să respire foarte greu, hârşâindu-şi răsuflarea şi scuipând sânge.

- Aveţi grijă de el, le spuse Engoa celor doi care-l ţineau pe bătrân, apoi strigă mai tare astfel încât să poată fi auzit de subordonaţii săi: Omorâţi tot ce mişcă! La auzul ordinului ceilalţi jandarmi le tăiară beregatele prizonierilor pe care-i mai aveau lângă ei, lăsându-i prăvăliţi la picioarele lor, apoi îşi pregătiră şi ei arcurile.

Odara rămăsese legat şi căzut în genunchi în mijlocul drumului. Engoa îşi încordă arcul şi îi trimise o săgeată drept în inimă. Odara Savy-Syr icni înfundat de sub masca de sânge, apoi se prăbuşi pe spate fără niciun cuvânt. Jandarmii erau risipiţi care pe unde apucase să se adăpostească, iar lui Engoa nu-i convenea asta. Începu să-i caute din priviri printre crengile şi despărţiturile gardurilor, apoi răcni către ei:

- Echipa mea, regruparea la mine! Moss, îi aduni pe ai tăi de partea cealaltă a drumului! Sper că aţi scăpat deja de prizonieri. Un alt val de săgeţi se năpusti asupra locului de unde-i venea vocea, dar nu fu atins. De unde erau risipiţi, jandarmii începură să se regrupeze. Alţi doi dintre ei fură ucişi de săgeţi trase din locuri izolate. Echipa lui Len-Tga încă nu-şi divulga poziţiile. În câteva minute alţi 5 jandarmi se iviră în curtea în care zăcea bătut misticul Devar. Engoa se apropie de el şi-i spuse:

- Înainte să te omor, vreau să vezi ce se va întâmpla cu satul tău! Apoi se adresă celorlalţi: Puneţi troliurile! Ceilalţi asiguraţi perimetrul! Asta-i mică, merge repede.

Trei dintre ei scoaseră din rucsacurile lor câte un obiect metalic, un troliu cu un picior lung pe care le înfipseră adânc în pământ, sau le ancorară de arborii mai voluminoşi. Agăţară de rotor mai multe cabluri şi o manivelă, apoi traseră de capetele cablurilor şi le fixară cu nişte cârlige de pereţii de lemn ai casei lângă care se găseau. Cele trei troliuri acţionară simultan şi traseră de pereţii casei. La început doar pârâi, dar în câteva minute o prăvăliră la pământ într-un scrâşnit de lemn sfâşiat. Apoi Engoa îi spuse la ureche cu satisfacţie:

- Nu vă dăm foc, vă radem, pricepi? Cutia şi armele mă interesează. Pe Sebaastian îl găsim şi singuri.

Bătrânul nu-l asculta, privea prin el de parcă nici n-ar fi existat. Engoa se ridică de lângă el, făcându-le un semn scurt celorlalţi. Cei doi îşi scoaseră cuţitele şi rânjind începură să le înfigă în trupul bătrânului, la început în braţe, în picioare, apoi în piept. Acesta nu schiţă niciun gest de apărare de sub loviturile lor şi fără a scoate niciun cuvânt se prăvăli la picioarele lor. Doi dintre jandarmi îi târâră trupul neînsufleţit în drum, alături de cel al lui Odara. O săgeată ivită de nicăieri îl lovi pe unul dintre ei drept în gât. Celălalt se retrase speriat fără a mai arunca vreo privire în urmă şi se alătură grupului care plecă imediat pe urmele echipei lui Moss în vânătoarea kariţilor.

Până la primul val de săgeţi, Sebaastian privi totul din poarta casei lui Devar, dar când văzu că ostilităţile se amplifică, se retrase printr-un şanţ adăpostit, nu înainte de a-şi recupera sacul pregătit într-o ascunzătoare. Se asigură că înăuntru era atât de misterioasa cutie albă şi porni spre partea opusă a satului, încercând să dea de urma grupului războinic al lui Len-Tga. Era limpede că jandarmii se împărţiseră în două, una dintre echipe cel puţin pornind hotărâtă în reprimarea oricărei rezistenţe din partea sătenilor. Totuşi nu era prea departe când auzi zgomotul prăbuşirii casei de lemn, dar nu se opri, ci-şi îndreptă doar privirea pentru o clipă spre drum. Pe moment se blocă. Pe mijlocul drumului alerga Nhaia căutându-l din priviri. O lăsase cu Rbata-A, în grupul care se refugiase spre nord, dar scăpase cu siguranţă din lesa acestuia şi se întorsese să-l caute.

Sebaastian ieşi în urma ei în drum, ea-l depăşise deja şi era departe aşa că fu nevoit s-o strige din răsputeri, cu tot riscul de a fi reperaţi. Nhaia îl auzi, se-ntoarse şi-l zări, dar în clipa aceea câteva săgeţi se abătură asupra ei. Era rapidă şi o zbughi repede din loc, dar una dintre săgeţi o nimeri în coapsa stângă din spate. Scânci pe moment, apoi veni alergând în trei picioare. Simţea şi ea pericolul şi ieşiră repede din drum, unde erau prea expuşi. Sebaastian o examină rapid, dar nu aveau timp de pierdut. Săgeata intrase destul de adânc, dar sângerarea nu era foarte abundentă. Singurul drum pe care Sebaastian îl ştia mai bine pentru a ieşi din sat era cel spre cimitir, aşa că o luară într-acolo, cu Nhaia şchiopătând pe urmele lui. Imediat cum ajunseră într-un loc mai ferit, prinse cu o mână săgeata imediat deasupra rănii, iar cu cealaltă o frânse. Nhaia mai scânci de câteva ori, rămânând însă supusă.

Îi era limpede încotro s-o apuce, dar în capul său nu era decât un tăvălug de gânduri şi mai ales de temeri din care se ivea tot mai mult remuşcarea pentru nenorocirea pe care o atrăsese asupra satului. Nu numai liniştea satului fu spulberată, dar deja muriră oameni pe care îi îndrăgise şi care nu voiseră decât să-l protejeze şi să-l primească în vieţile lor. Din ascunzişul de lângă drum văzuse cum fusese răpus Odara, Odara Savy-Syr împăciuitorul, iscusitul vânător şi neegalatul prieten, văzuse cum fuseseră ucişi cu sânge rece cei prinşi la turnul de observare. Parcă paralizase, parcă gândurile i se prăbuşiră într-o genune pe care nu şi-o putea explica şi care îi îngheţa sângele în vene. Nu văzuse niciodată moartea întâmplându-se cu atâta violenţă sub ochii lui. Nu-şi putuse imagina cum un om poate să ia cu atâta uşurinţă viaţa altuia. Cu atâta uşurinţă şi totodată cu atâta ură. Cu o ură gratuită, neprovocată de nimic. Cuprins de gânduri îşi pierdu concentrarea mergând orbeşte până când se trezi în faţa lui Len-Tga şi a grupului său rebel, care-l întâmpină cu altă veste năucitoare:

-   L-au ucis şi pe misticul Devar! I-au cărat trupul tot acolo în mijlocul drumului. Şi doar le-am spus să nu-i lăsăm să se apropie!

Dar Sebaastian nu mai auzea nimic. Era mai mult decât putea suporta. Se ridică şi se îndreptă spre drum, în văzul tuturor, gata să fie capturat. Poate aşa se opreau ostilităţile. Atrăsese mult prea multe nenorociri asupra tuturor. Len-Tga îl opri şi-l zgâlţâi de umeri:

- Trezeşte-te! Ce, dracu, faci? Nu-i mai aduci înapoi, orice-ai face! Hai să fugim acum de ei, şi vedem noi apoi ce-i de făcut! N-o să scape ei aşa de uşor! Nu o luăm spre nord ca să nu descopere drumul spre refugiu şi spre ceilalţi. O să încercăm să scăpăm prin cimitir.

Len-Tga îi vorbea în faţă, zgomotos şi aprins, dar Sebaastian nu-l auzea. Se lăsă îmbrâncit de braţele lor în direcţia indicată de ei şi aruncă doar o privire spre Nhaia.

- Ce-i cu ea aici? N-ai trimis-o cu Rbata? E rănită, vrei să ţi-o omoare ăştia?

- Ba da, dar s-a întors. A fugit…

- Mişcă-te, nu le putem face faţă, sunt prea bine antrenaţi. Mi-au murit unsprezece oameni. Abia daca am doborât vreo doi, îi striga Len-Tga, privind mereu înapoi. Ştia ce avea de făcut şi era limpede că avusese dreptate în privinţa felului în care ar fi trebuit să-i întâmpine pe jandarmi. Lua hotărâri pe loc, cu iuţela fulgerului, şi se dovedeau a fi salvatoare. ”Seana are un logodnic pe cinste,” îi trecu prin minte.

”Unsprezece”. Încă unsprezece muriseră din cauza lui. Izbuti să îngaime:

- Şi Lillith? Une-i Lillith?

- Nu e cu noi, veni promt răspunsul. Dar e pe-aproape. Are săgeţi tare precise. Cele scurte sunt de la arbaleta ei. Unul din cei care l-au ucis pe Devar a fost nimerit direct în gât. Nici n-a mai apucat să strige. Len-Tga spunea asta cu satisfacţia răzbunării, dar era limpede că nimic şi sub nici o formă nu mai putea răscumpăra adevărata pierdere suferită.

- De ce l-au ucis pe mistic? întrebă Sebaastian, dar era o întrebare fără sens şi nici nu primi vreun răspuns. Lăsaţi-mă să mă predau şi toate astea vor înceta!

- Ascultă tinere! se răsti Len-Tga la el. Ceva ce nu ştii! Habar n-am cine eşti şi de unde naiba vii tu, habar n-am ce cauţi tu aici, habar n-am cu ce am greşit noi ca să pierdem satul şi toată viaţa noastră liniştită, dar misticul Devar asta ne-a spus: Să te ţinem în viaţă şi să nu te lăsăm în mâinile lor, cu preţul vieţilor noastre! Să te aduc până la această linie din cimitir, de unde tu vei alege încotro vei pleca. Aşa că mişcă-te dacă vrei să ajuţi cu ceva!

Sebaastian nu înţelegea. Pur şi simplu nu înţelegea ce voiau toţi de la el. Ar fi vrut să nu fi plecat niciodată din Metropolă. Muriseră atâţia din cauza lui şi el scăpase! Dacă bătrânul Sitar ar fi ştiut ce se va întâmpla, nu l-ar fi lăsat să plece niciodată. Ar fi vrut să nici nu-l fi cunoscut! Să-l fi ocolit! Să nu-l fi ascultat niciodată! În clipa aceea ar fi vrut să nici nu se fi născut vreodată.

Hăituitorii jandarmi se auzeau fojgăind prin pădurea de pe margini, apropiindu-se. Grupul lui Len-Tga se retrăgea în grabă spre pădurea din spatele cimitirului, erau deja la ultimul rând de cripte, dar până la liziera pădurii rămăsese o porţiune descoperită de vreo 20 de metri. Să o ia de-a dreptul, n-ar fi reuşit, ar fi însemnat să iasă exact în bătaia săgeţilor.

- Ne trebuie aici un mic grup de rezistenţă! ordonă în şoaptă Len-Tga, până ocolim noi luminişul prin dreptul criptelor. Apoi ne urmaţi. În şir indian! Şi se adresă unuia dintre camarazi, cu păr mai lung, numai cârlionţi, prins cu o bucată de pânză: Yas, rămâi cu 5 oameni şi trageţi toate săgeţile pe care le mai aveţi înspre orice frunză vedeţi că mişcă. După ce ajungem la lizieră pe după cripte, vă acoperim noi şi vă strecuraţi într-acolo.

Cei şase se aşezară în semicerc, la adăpostul unor arbori bătrâni răsturnaţi, cu arcurile pregătite. Yas le făcu un semn cu capul:

- E-n ordine, plecaţi!

La primul pas, cel care mergea înaintea lui Sebaastian se prăbuşi pe burtă. În primul moment crezu că se împiedicase şi-l ajută să se ridice, dar observă că-n mijlocul pieptului avea o săgeată iar de sub ea pornea un firişor roşu închis de sânge. Un alt gând îl paraliză: ”doisprezece!”

- Fir-ar să fie! Unde-i Sra asta acum? murmură Len-Tga nemulţumit.

Dar Lillith era acolo. Nevăzută în mijlocul unui desiş, avea perfectă vizibilitate spre cripte. Văzu şirul indian care se pregătea să ocolească luminişul mult prea expus. ”Poate asta e şansa” îşi spuse, ”nu trebuie să treacă de cripte”. Văzu pe cel care căzuse în faţa lui Sebaastian, chiar înainte ca grupul să pornească. Se întoarse spre locul de unde venise săgeata şi zări un jandarm care-şi pregătea o a doua săgeată în arc. Cu arbaleta, mai scurtă decât un arc, mult mai manevrabilă în desişurile de acolo, se răsuci rapid şi ochi: îl lovi direct în gât, iar acela căzu ca un trunchi uscat. Ea se întoarse spre grupul care ajunsese deja în dreptul criptelor. Îl recunoscu pe Sebaastian, ezitând dezechilibrat şi şovăitor sub apăsarea unei vini covârşitoare, înaintând în a doua jumătate a şirului, urmat imediat de Nhaia care şchiopăta. Şi parcă timpul se oprise atunci în loc. Rece şi calculat puse arbaleta în teacă şi scoase arcul pe care-l luase de la Engoa. Potrivi săgeata. ”Asta să fie?” murmură ca pentru sine. Nhaia era o perfectă ţintă albă pe fondul închis al pădurii. Încordă arcul şi ochi. Mai răsuflă o dată adânc. Apoi săgeata porni… odată cu o lacrimă din colţul ochiului ei stâng.

”Doisprezece” era gândul paralizant din mintea lui Sebaastian. ”Sper să urmez eu după el; e singura dreptate posibilă”. Pentru o clipă îi trecu prin faţa ochilor, ca în vis, chipul blând al misticului Devar. Era mort şi nu va mai avea să-l revadă niciodată. Decât acolo unde plecase, în moarte. Apoi imaginea lui Odara, lovit şi plin de sânge, răpus în mijlocul drumului de cea mai impasibilă şi precisă săgeată. Auzi un şuierat prin aer şi aşteptă impactul săgeţii: ”În sfârşit!” În spatele lui însă, Nhaia schelălăi scurt şi se rostogoli sub impactul săgeţii care o lovise direct între coaste. Încercă să se ridice, dar nu reuşi, săgeata pătrunse atât de adânc încât ieşise pe partea opusă. Sângele-i gâlgâia din rana dintre coaste iar de-a lungul limbii, prin botul deschis, începu să-i curgă şi mai năvalnic. Nu-şi mai putea ridica nici capul de pe pământ şi-şi aţinti ochii castanii, blânzi ca-ntr-un ultim salut melancolic, în ochii lui Sebaastian care o privea neputincios. Totul se rupse atunci. Nenumărate mâini începuseră să tragă de el, dar el îngenunche înaintea Nhaiei lungită la pământ, murmurând în neştire: ”Nu, nu, nu şi tu! Nu…! Asta nu!” Nhaia se stinse repede în braţele lui, ca un fulg alb atins de soare, din poveştile despre iarnă. Ca un fum risipit. ”Eu nu trebuia să mă nasc niciodată!” Îşi ridică privirea şi zări ce-a de-a patra criptă, amintindu-şi de cuvintele misticului Devar: ”…ca un prunc ce iese din pântecele maicii sale…”

-   De aici plecaţi fără mine, îi aruncă lui Len-Tga peste umăr. Se smulse din mâinile lor şi porni înspre cea de-a patra criptă, fără să asculte nimic, fără a mai privi înapoi. ”A patra criptă, mormântul din dreapta… Locul meu, oricum, nu mai este aici”. Linia criptelor era ascunsă privirii din cauza a doi, trei arbori izolaţi, dar asupra grupului începură să cadă din nou săgeţi. Loveau precis, la câţiva centimetri de gâtlejurile ori piepturile lor, dar nimeni nu fu atins. Odată cu intrarea în criptă a lui Sebaastian, grupul lui Len-Tga se făcu nevăzut dincolo de liziera pădurii cu jandarmii pe urmele lor.

Sebaastian coborî în mormântul din dreapta care se prelungea cu un culoar la început strâmt, încât trebui să se târască pe burtă, dar care se transformă apoi într-un mic tunel potrivit pentru o statură de om. Aplecat îl putea străbate cu uşurinţă. Înaintă orbeşte, pipăind pereţii, şi curând zări o lumină difuză ce se contura la capătul lui. Pe măsură ce se apropia, lumina devenea tot mai puternică. ”Ieşirea secretă de sub cupolă! Nimeni nu s-a mai întors de acolo” îşi spuse, scotocind după ochelarii negri din rucsac. ”Aici nu mă mai ţine nimic.” Şi-i fixă pe ochi înaintând tot mai mult. Cutia era la el. ”Pentru asta?” Înainta golit de orice gând, dacă ar fi putut să dispară, ar fi fost mulţumit. ”Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Aşa să fie!”

XIV.

19 iunie 2385
Centrul Orbital de Monitorizare
înregistrarea începe la 20:28 h

- Domnule colonel…

- Spune, Dhri.

- Avem… avem din nou semnal. Fugarul nostru… ”Ogarul”… a reapărut pe radar.

- Era şi timpul. Ştiam eu… A ieşit din unghiul mort al cupolei aşadar. Se întoarce.

- Nu domnule!

- Cum nu? Şi atunci?

- Nu… nu revine spre centrul cupolei… spre… Metropolă.

- Nu înţeleg. Arată-mi!

- E… este… afară!

- Asta… Aici? A ieşit?… Cum a ieşit ăsta, Dhri? El e? Adică…

- Ştiu. Da, domnule. E aici şi acum. A ieşit de sub cupolă şi este tot aici!

- Dhri, e o anomalie… a anomaliei. O… coincidenţă. Eşti sigur că e tot el?

- Da, domnule. Priviţi, acelaşi cod de identificare cu cel de acum 6 zile!

- Formidabil… formidabil, Dhri! Înregistrezi, da?

- Desigur, domnule colonel.

- Dhri, ştii ce înseamnă asta? Ştii ce se petrece aici? La ce suntem martori?

- Cum… a rămas…?

- Aşa ceva n-am pomenit. Dhri, un om a ieşit de sub cupolă… şi este… acum… şi aici. Habar n-am cum a făcut asta. Dar e aici. E… viu?

- E unul, întreg şi într-o singură bucată.

- Dhri, nu e momentul pentru glume.

- Da, domnule!

- E… Mai e cu câinele ăla al lui?

- Nu, domnule, e singur acum.

- Nu înţeleg. E imposibil! A ieşit şi a rămas aici. Nu există probabilitate pentru aşa ceva. M-ai întrebat… M-ai întrebat dacă o să mai coborâm acolo. Ăsta… ăsta e un motiv serios. Cred… să ştii… trebuie… Pfff… O să cobori după el. Pregăteşte naveta!

înregistrare încheiată la 20:31 h
(arhiva 044, Lt. Col. Jos Cahr)

Spaţiu. Senzaţia de spaţiu prelung împrejurul lui. Un gol imens în stomac. Vid. Stele verzi! Nu vedea nimic. Nu era nici beznă, nu era nici lumină. Cerculeţe colorate. Forme… informe. Schimbătoare. Respira mai greu, de parcă aerul avea o altă consistenţă, de parcă era mai gros. Sebaastian realiză că era întins pe spate, iar asta deoarece sacul îl jena şi-i împungea vertebrele. Îşi pipăi pieptul, braţele, faţa. Parcă nu erau ale lui, dar şi le simţea. Încă tot nu vedea nimic. Avea ochelarii la ochi, dar nu şi-i scoase. Îi era teamă. Căscă ochii dar tot nu văzu nimic. Îşi pipăi orbecăind genunchii, bocancii. Totul părea a fi în ordine. Îi era cumplit de sete. Mintea îi alerga parcă în toate părţile deodată. Nu reuşi să-şi pună ordine în gânduri. Erau învălmăşite şi parcă pluteau într-un spaţiu nedefinit. Se succedau în valuri, la fel ca ecourile din urechi aidoma unor voci distorsionate. Era un vânt, era un foşnet, nu mai auzise ceva asemănător. Totul îi părea deformat, chiar şi timpul de care aveau nevoie mâinile pentru a-i ajunge la piept, la obraji, la genunchi. Ca nişte mişcări în ralanti. În cap i se derulau amintiri amestecate, alungite, deformate, fără un ritm precis. Îşi recunoştea propriile mişcări! Era o descoperire. Îi erau cunoscute. Degetele se îndoiau aproape imediat cum îşi punea asta în minte, le simţea cu palma celeilalte mâini, dar parcă nu erau ale lui. Le-ar fi putut lua, unul câte unul şi să le pună deoparte. Aliniate. Cu puţin timp în urmă glumise împreună cu un bătrân despre o veveriţă căţărată pe-un trunchi scorojit. O străină cu mişcări de felină şi cu gluga trasă pe ochi se perinda prin faţa retinei. Rătăcit. Tocmai băuse un ceai din mâinile unei tinere, aplecându-se să soarbă apa izvorului găsit în pădure. Nu-şi amintea numele lor, dar nu erau nici străini. Erau figuri cunoscute. Un bărbat cu o figură aspră îl legase fedeleş, dar nu îi era teamă câtuşi de puţin, nu era el cel în cauză. Era trupul lui, dar era un trup străin. Aliniat. Era şi o ogăriţă jucăuşă, care sălta înaintea lui pe nişte poteci pietruite, cu iarbă pe margini. Îl privea nevinovat. Un străin îl privea în ochi de parcă ar fi vrut să-i citească lăuntrice gânduri. Era el? Nu, ”eu sunt celălalt”. Auzea voci rostind nume care nu-i spuneau nimic. Vocile erau necunoscute, numele aşijderi. Ştia că erau numele celor de care-şi amintea, dar nu putea asocia numele cu chipurile din memorie. Se simţea în siguranţă, desprins de orice afect, un calm absolut de parcă plutea la o distanţă imensă de orice ar fi putut să-l atingă. Mâinile care-l pipăiau deveneau străine, apoi din nou ale lui. Chipurile din memorie îşi căutau numele amestecate. Erau momente de linişte, apoi foşnet, apoi iarăşi voci, nume căutându-şi chipurile. Nu, nu era linişte, era tot timpul ceva.

Se sprijini în mâini şi se ridică în genunchi. Uşor ameţit, nu-şi găsi imediat echilibrul. Din nou voci, iar un fir de lumină alungă cerculeţele colorate de pe retină. Purpurii. Erau purpurii şi verzi. Sau galbene. Se reaşeză pe pământ. Sub el părea a fi un nisip fin pe care îl simţea tot mai bine printre degete. Îşi şterse pe dinafară lentilele ochelarilor de protecţie, dar tot nu vedea altceva decât un ghemotoc de lumină difuză. Îşi desprinse puţin de tot, cu teamă, ochelarii de pe orbite, se forţă asigurându-se că-şi cască ochii cu adevărat, dar nu se schimbă nimic. Ecouri în urechi, strigăte, ţipete de oameni. Săgeţi vâjâind, spaimă, figuri străine căzând secerate în jurul lui, el singur rămas în picioare. Urlete, sânge ţâşnind, lovituri, umbre hidoase năvălind asurzitor asupră-i, înfricoşându-l. Nu mai era bine. Nu, nu mai era bine! Frică până în măduva oaselor! Un tremur nestăpânit. Apoi o cumplită apăsare bruscă în plex, o durere surdă, insuportabilă, imaterială în mijlocul fiinţei sale. Ameţea. Se prăvăli pe spate, toate zgomotele încetară şi-şi pierdu din nou cunoştinţa.

Nu realiză după cât timp se trezi din nou. Oameni minusculi alergau pe cărări întortocheate. Nu erau oameni, erau molecule. Erau impulsuri neuronale în căutare de noi sinapse. De noi conexiuni. Încă nu se făcuse lumină. Ştia că afară e numai lumină, dar nu o vedea. Era un întuneric translucid, dar îşi păstră ochelarii la ochi. Nhaia, Lillith, Devar. Însemnau ceva aceste nume pentru el, dar ce? Venerabilul Sitar nu-i vorbise niciodată despre asta. Cine era Venerabilul Sitar?

Existase un oraş, o Metropolă din care fugise. Câmpia de sare. Da, îşi aminti, era afară de sub cupolă. Ieşise! Inspiră, expiră, rar, concentrându-se asupra a ceea ce face, a ridicărilor regulate ale pieptului. O dată, de două ori. A treia oară îi veni în minte prăpădul din satul karit. ”Nu mă mai întorc. Rămân aici.” În centrul câmpului vizual începea să apară un punct luminos care parcă se lărgea. Încet. ”Încep să văd. Trebuie să am răbdare.”

Se ridică de la pământ şi se aşeză cu picioarele îndoite sub el. Luă nisip în pumni şi-l eliberă treptat printre degete. Era o senzaţie binefăcătoare cât timp încă nu vedea mai nimic. 8 milioane 431 de mii 207 i se întipări în minte fără să ştie de ce. ”Acum îmi vin în cap cifre!” se lamentă. Mintea îi era mai limpede decât la prima trezire. Se trezise cu adevărat? Pipăi în jur şi dădu peste sacul de lângă el. Avea acolo cutia, busola şi alte mărunţişuri luate în fugă; nu era important. Ieşise de sub cupolă, ce era de făcut? Nici asta nu i se părea important. ”Ar fi bine să încerc să nu mă gândesc la nimic”. Un foşnet palid îi persista în urechi, ca şi cum un vânt uşor se strecura printre fâşii subţiri de hârtie. Îi era cunoscut, îl auzise şi înainte. Un sentiment nedefinit îi spunea că se află într-un spaţiu deschis, ieşise din tunelul ori grota ce venea dinspre criptă. ”Dacă mă îndepărtez, aşa pe orbecăite, n-am să mai găsesc drumul înapoi” se gândi, dar imediat un alt gând îi spuse: ”Nu mă mai întorc. E neimportant.” Parcă se gândea pe sine din afară, parcă se privea cu ochii altcuiva cum stătea ghemuit în mijlocul pustietăţii. ”Am să rămân aici până am să reuşesc să disting cât de cât împrejur, sau până va veni cineva după mine”. Şi în acel moment, brusc, avu sentimentul că nu este singur. Se lăsă pe spate încercând să nu se gândească la nimic, aşteptând. ”Sunt atât de obosit!” Lungit din nou pe pământ nu-şi dădu seama când adormi.

A treia oară fu trezit de lumină. Vocile nu mai erau, iar gândurile păreau limpezi. Prin ochelarii negri privi amuţit împrejur. Peisajul semăna cu cel din Câmpia de sare, dar nu era atât de monoton, reuşea să distingă câteva vagi forme de relief şi era nisip peste tot. Se ridică în picioare cu uşurinţă, culese de pe jos sacul şi şi-l puse pe diagonală la spate, pornind spre o formă ciudată nu departe de el. Îşi aminti: se întoarse privind mai atent împrejur pentru a-şi întipări locurile în minte. În spatele său era o grotă de piatră de unde probabil ieşise. Trebuia să se orienteze, scoase busola din sac şi o privi. Nu-i era de niciun folos, acul se rotea haotic în toate părţile. Lăsă grota în urmă şi se îndreptă spre forma dinaintea lui. Era o crăpătură în pământ, un pasaj ce cobora de pe zidul de piatră unde se afla, spre un şanţ imens ce se căsca la picioarele lui, un canion prelungit cât vedea deocamdată cu ochii, dar ceea ce-l surprinse complet era ceea ce se găsea pe fundul acelui canion: Părea o pădure cum nu mai văzuse vreodată, cu nişte copaci subţiri şi firavi, mai bine spus plante uriaşe care fremătau în bătaia curentului de aer din lungul canonului. De aici venea acel foşnet nedesluşit încă de la început. Îi era totuşi cunoscut peisajul, iar când realiză unde îl mai văzuse fu cuprins de un frison atât de puternic încât fu nevoit să se chircească la pământ. În primul său vis după evadarea din Metropolă, îşi amintea acum foarte limpede, văzuse aceste plante uriaşe care se aplecau încolăcindu-şi frunzele albastre-turcoaz în jurul lui. Ca pentru a-i şopti ceva. Nu! Amintirea venea de mai departe! Un atlas al Bătrânului Sitar cu un peisaj marin. Asta era! Era o pădure de vareci, dar nu pe fundul vreunui ocean, ci una care se unduia în aer într-o mişcare lentă, parcă blândă şi liniştitoare.

Rămase deasupra canionului, dar curând realiză că nu exista altă cale pentru a înainta, decât să coboare într-acolo. Locul de ieşire din grotă se afla pe un platou la picioarele căruia se întindea acea pădure ciudată, până departe, albastră, de vareci. Privi încă o dată, îndelung, în urmă, spre gura grotei. Probabil ochii se adaptaseră între timp cu lumina strălucitoare, căci zări, maiestuoasă, alb-gălbuie, imensa cupolă. Pentru prima oară o vedea din afară, avea proporţii colosale, se ridica tot mai sus, pierzându-se în aerul rarefiat de deasupra. Era imposibil de ratat intrarea în grotă, dacă ai fi ieşit din canion în acest loc. Era un gând care îl linişti.

Apoi coborî în pasajul ce dădea spre canionul care se lărgea în jos tot mai mult, până ce se transforma într-o adevărată câmpie, cu ochii mereu la pădurea unduitoare de vareci. Ceva părea ireal, ceva nu se potrivea cu ce fusese el obişnuit până atunci. Privind tot mai atent realiză că pentru ca acei vareci să plutească şi să se unduiască astfel în aer, trebuie să fi avut o consistenţă la fel de fină ca şi cea a aerului dimprejur. Cu cât se apropia mai mult de ei îşi dădea seama de proporţiile lor uriaşe şi fu copleşit de înălţimea ameţitoare a acestora, mai mare decât a oricărui arbore văzut vreodată. Era de necrezut cum tulpinile subţiri şi elastice puteau să-şi susţină propria greutate până la înălţimi atât de mari. Din acele tulpini porneau direct nişte frunze alungite, uşor ascuţite la capăt, care la atingere aveau o consistenţă mai solidă decât şi-ar fi închipuit. Erau mai moi, mai elastice decât frunzele pădurii, iar nuanţa lor, turcoaz de la distanţă, era dată de nervurile ce aveau această culoare. Atinse cu palmele tulpina subţire şi netedă. Părea, într-adevăr, fragilă, dar n-ar fi putut-o rupe doar cu mâinile, aşa ca pe o simplă plantă, se gândi.

Acum încotro? Varecii erau grupaţi în pâlcuri, pe care, ocolindu-le, ar fi putut să străbată, ca într-un labirint, pădurea, dar nu avea nicio idee încotro s-o apuce sau ce să caute mai departe. Se urcă înapoi, alunecând în nisip, pe platoul de deasupra, se aşeză pe jos, contemplând masa unduitoare şi albastră dinaintea lui. Nu-i rămăsese nimic altceva de făcut. Ochii se adaptaseră complet la lumina de afară şi acum vedea limpede până departe. În spatele său, cupola imensă era un trecut uitat undeva departe, în urmă. Abia dacă îşi mai amintea câte ceva, nişte fire de vis răsfirate. În faţă, câmpia de vareci se prelungea până departe la orizont. Avea o întindere impresionantă, unduirea ei în vânt îi dădea forme noi cu fiecare clipă, care se succedau cu repeziciune, era o privelişte de vis, nu văzuse în viaţa sa ceva atât de frumos. ”Probabil că aşa arătau odată mările şi oceanele lumii. Oceanele şi mările de apă de atunci. Dar asta este o mare de vareci” îşi spuse. ”E o pădure cum n-am mai întâlnit. Eu, Sebaastian Moira, am ajuns! Probabil aici au vrut să mă aducă Bătrânul Sitar şi Lillith şi Misticul Devar. Ei bine, sunt aici!” Era un sentiment de triumf, de izbândă neaşteptată, de relevare a unui ţel ce nu se conturase nicicum până atunci, dar care acum căpăta sens. Abia acum găsi răspunsul la întrebarea de ce totuşi părăsise Metropola. Marea de sare, satul karit nu fuseseră decât etape intermediare. Aici trebuia să ajungă, îi era tot mai clar asta. Dar fu brusc întrerupt:

”Bun găsit, Sebaastian Moira!” îl trăzni în minte un gând străin, venit de nicăieri şi de peste tot.

XV.

- …-osibil să mai poată fi vreodată cunoscute.

- Adică vrei să spui că toată criza din 2008 nu a fost nici pe departe una economică.

- Exact, n-a fost una economică.

- Şi cum aţi mascat scurgerea banilor?

- N-a fost nevoie de asta decât în 2011. Şi atunci i-am spus ”neîncrederea investitorilor în noi investiţii”.

- Şi niciun organism nu v-a întrebat nimic.

- Nu. Dacă habar n-aveau că existăm! Asta până am venit cu ideea cupolelor. Era deja mai târziu. Iar atunci nu ştiau cum să ne fie mai recunoscători.

- Da, ştiu, aţi făcut-o pozând în mari filantropi. Le-aţi băgat în cap Centura de fotoni. Salvatori dezinteresaţi ai omenirii! Ha! Cunosc! Nu le venea să creadă că le oferiţi cupolele gratuit. A fost un joc psihologic ordinar, de manipulare.

- Omenirea se simţea în sfârşit solidară! Părtaşii aceluiaşi destin.

- Auzi, hai nu mă lua cu de-astea!

- În opt luni le-am pus peste tot, omenirea ne era mai mult decât îndatorată. Şi nu le-am închis imediat. Le-am oferit şansa să aleagă fiecare unde să plece.

- Mhm, de unde să contempleze Apocalipsa! Câtă generozitate! Abia în 2019 aţi desecretizat totul, când nimeni nu mai vedea vreo ieşire din criză.

- Ha-ha! Nici măcar atunci totul. Dar deja nu mai puteam ascunde evidenţa. Apăruseră procesele, procurorii îşi băgau nasul peste tot. Era la scară planetară şi oricum nu mai rămăseseră decât doi ani. Le-am arătat cupolele: ”Aici s-au dus banii dumneavoastră, dar n-am vrut să creăm panică!”

- Nda! Aţi salvat omenirea măturând-o sub preş! Nu pricep de ce m-ai mai chemat. Mai e un an, nu pot să mi-l trăiesc liniştit?

- Nu mai avem timp, iar europenii de la CERN încă ne ascund ceva. Noi credem că au descoperit un nou sistem de propulsie în acceleratorul lor.

- Şi? Pentru ce să mai fac asta?

- Ne ajuţi şi vei avea pentru întreaga ta familie locuri pe nava noastră.

- Ce navă?

- Cum ce navă? Crezi că noi rămânem aici, să salvăm girafele din Congo?

-înregistrare completă-

Suport: electronic
clasificare: Ultra Strict Secret
termen de desecretizare: niciodată.
paternitate: Corpul de Control al C.A.S.G. (Comitetul de Analiză şi Strategie Globală)
fără dată (adăugat mult mai recent, cu creion: 2020)
fără identitate
autorul înregistrării: -cenzurat-
(Arhiva 000, Lt. Col. Jos Cahr)

*

Sebaastian se întoarse şi privi împrejur să vadă de unde venea neaşteptatul salut. Nu era nimeni. Probabil i se păruse, fusese doar închipuirea lui. Se ridică şi porni de-a lungul platoului privind înspre pădurea de vareci de dedesubt. Nu departe de locul unde se găsea cobora o altă fisură în perete, spre acea pădure ciudată. Era tot o fisură mai largă care ar fi putut permite trecerea unui om. Se apropie şovăitor şi-şi aruncă privirile în jos, iar ceea ce văzu îl cutremură: la baza acelei fisuri o siluetă umană începea să urce înaintând cu greu prin nisipul alunecos al pantei. Mişcarea arătării era greoaie şi, pe măsură ce aceasta se apropia, Sebaastian îşi dădu seama că mişcările acelea se datorau unui costum destul de rigid cu care era îmbrăcată. După toate probabilităţile cel care urca nu-l zărise, căci privea doar în jos spre piedicile din cale, astfel că Sebaastian se retrase câţiva paşi şi căută din priviri o bucată de lemn sau ceva cu care să se apere în eventualitatea unui atac. Nu găsi nimic la îndemână, aşa că îşi scoase sacul din spinare, care, având pe fund lucruşoarele lui de drum, putea fi folosit, în lipsă de altceva, ca un fel de armă contondentă. Şi aşteptă. Străinul se apropia tot mai mult şi-l auzea gâfâind în urcuşul lui susţinut. Zgomotul însă se auzea foarte tare, mai tare decât s-ar fi aşteptat, de parcă era cumva amplificat, dar nu dădu prea mare importanţă acestui amănunt. Era prea înspăimântat de neaşteptata întâlnire.

Străinul ajunse în partea de sus a fisurii şi-l zări pe Sebaastian la câţiva metri în faţa lui. Fu la rându-i surprins, era clar că nu se aştepta nici el să se întâlnească acolo. De cum îl văzu îşi depărtă braţele de corp, în lateral, cu palmele înainte, în semn că nu avea gânduri ascunse. Sebaastian se linişti puţin, dar făcu câţiva paşi înapoi păstrând o anume distanţă, pentru orice eventualitate. Era limpede acum, străinul purta un costum spaţial. Avea o cască mare, albă, rotundă, cu o vizieră largă de sticlă sau plastic peste faţă, dar datorită reflexiei luminii nu vedea trăsăturile celui dinaintea lui. Costumul nu putea fi decât incomod şi greoi, încheieturile se îndoiau anevoie prin el. Acest fapt era un avantaj de partea lui, se gândi Sebaastian, dacă lucrurile s-ar fi complicat. Din câteva salturi ar fi putut pune o distanţă considerabilă între ei, iar celălalt nu părea să aibă vreo armă asupra lui, cu care să compenseze dezavantajul. Străinul i se adresă primul:

- Nu vă speriaţi, nu vă fac niciun rău. Bună ziua! Avea o voce ce părea amplificată cumva, ca din fundul unei cutii rezonante, la fel cum se auziseră şi gâfâiturile dinainte. Ştiam că am să vă găsesc undeva pe aici. Pentru dumneavoastră am venit. Tot timpul discuţiei astronautul dinaintea lui îşi păstră mâinile la vedere, depărtate de corp, ceea ce era un semn bun.

- Bu… bună ziua, răspunse Sebaastian încă neîncrezător. Parcă şi vocea lui şi-o auzea mai puternic decât de obicei.

- Mă numesc Dhri Vasanta Darshan şi am venit după dumneavoastră.

- După mine? De unde ştiaţi că sunt aici? Sebaastian era total nelămurit. Şi de unde veniţi?

- E o poveste mai lungă decât v-aţi aştepta, răspunse străinul imediat. Vocea îi răsuna groaznic de tare, acolo în vârful platoului, iar Sebaastian se strâmbă şi se mai dădu câţiva paşi înapoi. Străinul îşi dădu seama care era problema şi-l lămuri:

- E din cauza compoziţiei mai dense a gazelor din aerul de aici. Sunetele se propagă mult mai puternic. De aceea şi am nevoie de acest costum. Vă asigur că sunt tot un om ca şi dumneavoastră.
Explicaţiile nu erau în măsură să-l liniştească prea tare, aşa că Sebaastian păstră distanţa şi replică, măsurându-l de sus până jos:

- Şi… eu… n-am nevoie?

- O să vă explic. Asta ne-a mirat şi pe noi de la început. Că rezistaţi aici fără niciun fel de protecţie. Nu trebuie să vă speriaţi, cel mai probabil noi ne-am… îşi căuta cuvântul potrivit, hai să spunem… dezintegra aici. Am dispărea pur şi simplu. Ceea ce ar fi fost de presupus să se întâmple şi cu dumneavoastră.

Era clar, nimic nu era liniştitor în ceea ce spunea arătarea echipată ca pentru un zbor, cel puţin cosmic.

- Din fericire nu aţi dispărut, iar întâlnirea noastră, iată, a devenit posibilă. Dar, continuă Dhri imediat, nelăsându-i lui Sebaastian prea mult timp de gândire, va trebui să aveţi încredere în mine pentru cele ce vă voi spune în continuare. Eu nu pot sta prea mult timp aici, date fiind aceste condiţii. Pentru mine e periculos. Am să vă rog să mă urmaţi… şi Dhri lăsă propoziţia neîncheiată.

- Oricum nu ştiu nimic mai bun ce aş putea face în aceste locuri. Unde trebuie să mergem? întrebă Sebaastian privind în direcţia din care venise Dhri. Mâna acestuia se ridică însă mai mult, se îndoi încet din cot şi arătă cu degetul arătător în sus, spre totala nedumerire a interlocutorului său.

- Sus. Va trebui să mergem pe… orbită. Există acolo o staţie orbitală unde vă vom putea explica totul. Avem acolo toate datele… şi toată istoria.

Sebaastian rămase cu gura căscată. Nu auzise nici măcar din partea Bătrânului Sitar că deasupra Pământului ar mai putea exista aşa ceva. Era complet buimăcit şi-şi ridică la rându-i privirea spre cerul strălucitor. Bineînţeles că nu văzu nimic.

- Asta… aşa ceva… cum pe orbită? De când sunteţi acolo?

- Vă rog să mă credeţi, pentru mine minutele sunt numărate. Am coborât special pentru dumneavoastră. Aveţi încredere! Pentru noi este o adevărată minune să vă fi întâlnit. Mai există acolo o persoană, colonelul Walters, vă vom da toate explicaţiile pe care le doriţi. Dar acum trebuie să mergem!
Sebaastian dădu doar aprobator din cap, fără să spună nimic. Era dincolo de orice închipuire ceea ce se petrecea, dar, aşa cum şi spusese, nu avea nimic mai bun de făcut. Între timp, Dhri făcu stânga împrejur şi începu să coboare prin fisura pe unde abia cu puţin timp înainte tocmai urcase.

- Vă rog să mă urmaţi, spuse. Ne aşteaptă o navetă care ne va duce pe Centrul orbital.

”Navetă!” Era mai mult decât îşi putuse imagina. Se părea că pădurea de vareci nu era totuşi destinaţia lui finală. Susurul ei foşitor se auzea undeva în depărtare, ca un acompaniament al gândurilor lui. ”Da, da, du-te,” parcă îi spunea.

Cei doi începură să coboare alunecând prin nisip. Era mult mai dificil pentru Dhri din cauza costumului său greoi. Sebaastian îl urma privindu-şi cu luare aminte braţele, degetele, pipăindu-şi încă o dată faţa şi pieptul pentru a se asigura că este întreg. Urmele lăsate de Dhri la venire se vedeau în nisip şi era clară direcţia în care vor merge. Acestea dădeau ocol unui picior de stâncă, iar, când ajunseră acolo, mai la o parte de pâlcurile de vareci se zărea o maşinărie sofisticată, cu siguranţă naveta cu care aveau să plece. Când se apropiară aceasta începu să fâsâie asurzitor, să şuiere cu aşa un zgomot încât Sebaastian fu nevoit să-şi astupe urechile. În faţa lui coborî cu un scrijelit metalic o trapă, ca o limbă de fier ce se aşeză cu un capăt pe nisip, invitând înăuntru. Din corpul navetei, pe fiecare latură, se răsfrânseră în afară, cu un şuier diferit de cele de dinainte, două aripi metalice. Sebaastian privea mişcările de gigant leneş ale maşinăriei care avea să-l ducă acolo unde în ruptul capului nu crezuse vreodată că va ajunge. Un car de metal lucitor, înconjurat de abur, icnete şi zgomote nemaiauzite, îl va urca în cer.

- – -

Când coborîră din navetă pe o punte zăbrelită de fier, Dhri era deja dezechipat şi, acum într-un costum mult mai elastic, îi deschidea drumul de-a lungul unui coridor îngust. Mişcările sale agile trădau adevăratul sportiv care e ascunsese până atunci sub costumul spaţial. La un moment dat se opri în dreptul unei uşi pe care scria ceva într-o limbă necunoscută. Uşa culisă lateral şi le permise să intre în Sala Mică a Centrului orbital, unde-i aştepta Walters aşezat pe un fotoliu, în spatele căruia trona un impresionant perete plin de monitoare de diverse mărimi.

- Bine ai venit în coliba noastră plutitoare. Sunt colonelul Michael Walters, unul dintre chiriaşii temporari ai acestui locaş, se prezentă el, iar pe Dhri l-ai cunoscut deja.

Sebaastian îşi rătăcise de mult atenţia, iar acum privirile îi fură atrase de panourile complicate din spatele lui Walters. Ceva mai târziu doar îşi coborî ochii pe chipul încărunţit al colonelului. Acesta adăugă galant:

-    Şi dumneata trebuie să fii…

Sebaastian era convins că, în momentul întâlnirii, Dhri îl salutase spunându-i pe nume şi presupusese că ei i-l cunoşteau deja, dar se conformă şi răspunse respectuos:

- Mă numesc Sebaastian Moira. Sunt foarte surprins să mă găsesc aici. N-am ştiut de existenţa dumneavoastră. M-am speriat grozav în momentul întâlnirii.

- Era de aşteptat asta. Nu aveai de unde să ştii despre noi. Dealtfel nimeni din coloniile Beta n-a ştiut vreodată de existenţa Staţiei orbitale. Dar dragul meu, cred că lecţia de istorie se asimilează mult mai bine pe stomacul plin, vei fi flămând. Aceste cuvinte ale colonelului îi aduseseră brusc aminte lui Sebaastian de prima întâlnire din casa Jayei Kamola din satul karit. Nu avusese loc decât cu câteva zile înainte, dar i se părea acum o istorie îndepărtată. Totuşi o umbră a unui sentiment ascuns îi întunecă chipul, întristându-l. Dhri se retrase pe nesimţite, de bună seamă pentru a aduce mâncarea promisă, iar Walters continuă privind spre hublourile luminate:

- Vei vrea să ştii totul şi dintr-o dată, îmi dau seama, dar ţin să te avertizez că multe dintre lucrurile pe care le vei afla, îţi vor schimba tot ceea ce ai ştiut până acum despre voi… despre noi, despre ceea ce am putut să facem atunci când nu ştiam ce e de făcut.

Cu adevărat lui Sebaastian îi fusese foame la început, dar mult mai teribilă îi era acum curiozitatea, mai ales de când păşise pe o staţie despre care nu-şi putea explica prea bine cum stătea ea agăţată acolo în cer.

- De aceea, cred că cel mai bine ar fi să începem cu întrebările tale, continuă Walters.
Dintre bunătăţile aduse înainte îl atrase salata de un verde crud, sănătos, dar care era şi singurul lucru pe care reuşi să-l identifice de pe întregul platou, alături de câteva fire de ceapă.

- De când sunteţi aici? repetă Sebaastian întrebarea pe care i-o pusese şi lui Dhri.

- Staţia e aici dintotdeauna, adică de la închiderea cupolelor. Bătrâna asta ursoaică este COM, adică Centrul Orbital de Monitorizare. A fost lăsată aici pentru a supraveghea Coloniile Beta rămase pe Pământ. Şi pentru… iar colonelul Walters îi aruncă o privire lungă lui Dhri, pentru a păstra legătura cu cei plecaţi.

La auzul acestor cuvinte Sebaastian scăpă un fruct rotund şi roşu din mână, iar privirea i se împlântă în măruntaiele platoului dinaintea lui. Nu schiţă niciun gest, întrebă scurt doar atât:

- Cine să plece?

Walters se apropie de el, grijuliu ca un părinte şi spuse cu glas cât putu el de blând:

- Poţi să-i spui cum vrei: Actul de trădare al unui sfert din omenire faţă de celelalte trei. Coloniile Beta erau menite protejării oamenilor rămaşi pe pământ. Voi sunteţi printre ultimele supravieţuitoare, să ştii. Cele Alpha erau de fapt nave interstelare. Le-au construit la suprafaţa Pământului, ca pe nişte clădiri de ghetou. S-au desprins toate şi au părăsit Pământul cu puţin înainte de furtuna bosonică. De Anomalie. Cataclismul care a prăjit istoria omenirii ca pe un cârnat.

Sebaastian nu-i ştia sarcasmul colonelului şi-l privi încurcat. Dhri zâmbea muşcând dintr-o ridiche albă.

- Au existat oameni care au părăsit Pământul? Sebaastian mai dorea o precizare pentru a fi sigur că înţelesese bine.

- Da, toate Coloniile Alpha erau nave gata echipate pentru călătorii interstelare. Adevărata lor natură a fost revelată abia la sfârşit. Pe ceilalţi i-au condamnat să rămână. COM a rămas să supravegheze evoluţia Pământului şi să păstreze legătura, să-i informeze pe cei plecaţi.
Sebaastian împinse platoul cât colo:

- Cine a ales cine pleacă şi cine rămâne?

- Nimeni! Ei! Noi plecăm, ceilalţi rămân! America, Franţa, Germania, Anglia, Canada. Au plecat toţi. Japonia, China, Brazlia. Concernurile internaţionale au donat generos cupolele de refugiu omenirii întregi. Doar că un sfert dintre ele erau menite decolării.

- Unde să plece toţi?

- Spre planeta cu cele mai apropiate condiţii de cele ale Terrei, pe care o cunoşteau atunci. Numele n-o să-ţi spună nimic: Planeta G a piticei roşii Gliese 581 din Constelaţia Balanţei. O aruncătură de băţ: 20 de ani lumină! A fost o adevărată competiţie. Toţi voiau să ajungă primii acolo, îţi închipui!
Dhri tăcea complice într-un ungher. Îi urmărea reacţiile lui Sebaastian, amintindu-şi de timpul când el însuşi fusese în locul aceluia.

- Nu înţeleg, de ce să plece într-un loc necunoscut?

- Aceleaşi motive pentru care omenirea s-a închis sub cupole, dar fără a pierde avantajele tehnologice. Urmările Anomaliei nu erau previzibile, certă era doar întoarcerea la starea de dinaintea revoluţiei industriale. Fără energie electrică, computere şi toate celelalte derivate de aici. Noul Ev Mediu! Să n-ai apă la robinet! Au spălat putina ca să fie primii dincolo.

- Şi? Au ajuns la destinaţie?

- Ei tinere, aici intervenim noi! îşi frecă mâinile Walters. În momentul declanşării Anomaliei, COM a pierdut orice contact cu cei plecaţi. Erau deja aproape de marginea Sistemului solar. Nu se mai ştie nimic de atunci. Misiunea Centrului nostru este să încerce să ia legătura cu ei, dar şi să adune date despre evoluţia de la suprafaţa planetei. Prima dintre cerinţele misiunii este încă la stadiul de eşec. Eşec deplin! Un eşec desăvârşit! Suntem singuri şi gogoloiul ăsta de sub noi! Ne-am distrat grozav, îţi închipui, în plictiseala asta, să te urmărim pe radar. Trebuie să asigurăm continuitatea, să-i aducem aici pe cei care ne vor fi urmaşi la supravegheat. Spionii celor plecaţi lela prin Univers. Noi facem selecţia! Acum întrebarea mea…

- Ceva nu înţeleg, îl întrerupse Sebaastian. Scuze!

- Nu, nu, spune! Ai întâietate.

- Cum funcţionează staţia asta, dacă toată electronica a căzut?

- Mm! Gândeşte tânărul nostru! şi colonelul aruncă o privire spre Dhri. Indianul atât aşteptă şi sări imediat în conversaţie:

- COM funcţionează pe baza unui sistem alternativ alimentat cu energie liberă, un sistem descoperit de un geniu interzis, pe nume Tesla. O descoperire pe care au ascuns-o până când şi-au dat seama că au nevoie de ea. Au reuşit s-o pună pe picioare şi funcţionează doar aici, pe orbită, cu energia degajată de mişcarea de rotaţie a Pământului.

- Şi jos? De ce aveţi nevoie de costum, întrebă Sebaastian, şi eu nu?

- Ei bine, asta e întrebarea mea, interveni Walters. Cupola te protejează împotriva Anomaliei, costumul spaţial, la fel. Generează un câmp staţionar care păstrează neschimbată configuraţia sistemelor cuprinse. Anomalia de care vorbim se petrece la nivel submolecular, bosonic. Bosonii sunt purtătorii forţelor fundamentale ale naturii şi afectează interacţiunile la nivel de nucleu. Acţionează asupra particulelor materiei cu spin întreg, fotoni, gluoni, gravitoni şi pot rupe coerenţa sistemului cuantic, ajungându-se până la anomalii temporale. E complicat, dacă doreşti poţi să studiezi asta în biblioteca noastră, dar nu te va ajuta la nimic. Dar ca să ştii: dacă eu aş ieşi acolo, de sub cupolă, aşa ca tine cu sacu-n spinare şi cu mâinile în buzunar, eventual cu nişte ochelari negri la ochi – sarcasmul lui Walters era cuceritor – ei bine, dragul meu, în acel moment al schimbării de sistem m-aş putea pomeni că ies în altă parte a Universului, ori aiurea în timp, sau n-aş mai ieşi nicăieri să iau vreo gură aer, deoarece m-aş prăbuşi în spaţiul dintre proprii mei atomi.

Retorica bătrânului colonel se încheiase apoteotic în tonalităţi înalte, dar vocea îi coborî şi continuă dulce:

- Ei bine, tinere, ce te face pe tine atât de special?

Sebaastian rămase gânditor urmărind fibrele mesei de lemn din faţa lui. Culese lent sacul de la picioarele sale, la fel de calm îi deschise şiretul de la gură şi-şi vârî o mână în taineţele lui.

- Să fie asta? şi aşeză pe masă, încet de parcă ar fi fost în pericol să se spargă, cutia albă de plastic.

Fu rândul colonelului Walters să scape din mână o ceaşcă, ce se făcu ţăndări, dar nici n-o privi şi veni înaintea mesei, privind cutia cu ochii holbaţi. Ar fi găsit cu siguranţă o remarcă ironică, dar acum nu-i mai ardea de asta. Pur şi simplu amuţi. Nu o ridică, dar îşi plimbă palmele pe suprafeţele ei, iar Dhri observă că ochii îi luceau cum nu-i văzuse niciodată.

- Tinere, rupse colonelul o tăcere apăsătoare, ai la dispoziţie orice privelişte doreşti asupra planetei, ai cărţi, enciclopedii şi tot ce vrei şi va trebui să ne scuzi. Dhri şi cu mine avem o temă pentru acasă esenţială de rezolvat.

XVI.

„Moto:
Unul dintre elementele de care Universul însuşi nu mai poate face abstracţie e conştiinţa umană, accidentul antropologic care i s-a întâmplat.”

Titlu: Cartea lui Valaki-Vri
Autor: Aasti Valaki-Vri, identificat şi ca Sebaastian Moira [n. 2357- d. dată incertă]
Document: Tomul A
Familia: Colecţia karită
Suport: Capsule de chihlimbar
Perioada: Era Consiliilor Interioare
Observaţii: descoperită în timpul scufundărilor de la Marea Sării, Expediţia Naïma I din
Era Întoarcerii

*

Enciclopediile electronice de la bordul Centrului Orbital confirmau în amănunt relatările Bătrânului Sitar despre istoria pierdută a omenirii, istoria unui Ev de aur ale cărui urme abia se mai cunoşteau între meandrele realităţilor pe care Sebaastian le părăsise odată cu Metropola. Căută cu insistenţă relatări despre evenimentelor ultimilor ani dinainte de închiderea cupolelor, dar observă că tot ceea ce aflase de la colonelul Walters şi de la Dhri, despre Comitetul de Analiză şi Strategie Globală şi acţiunile mai mult sau mai puţin secrete ale acestuia, nu făcea parte din istoria oficială a acelor timpuri. Era o activitate despre care nu găsise nicăieri nicio însemnare. Erau lucruri esenţiale totuşi, se întâmplaseră în urmă cu peste 360 de ani, fuseseră poate momentele de cotitură ale omenirii, dar nu făceau parte din istoria „oficială” a ei. „Câte astfel de lucuri oare, se întreba Sebaastian, care au marcat fundamental istoria omenirii, nu sunt menţionate nicăieri?” Hublourile, întunecate acum, marcau prima noapte petrecută de el pe COM. „Au fost mult prea preocupaţi de salvarea propriilor lor piei, pentru a mai menţiona pe undeva şi cum au făcut aceasta”. O criză economică mondială fusese ridicată la rang de scuză universală, de fapt cortina în spatele căreia se pregătea construirea cupolelor, care, la rându-le, erau o mască pentru a putea construi în linişte navele de fugă. Potentaţii lumii se salvaseră din nou. Oare chiar se salvaseră? Nu se mai ştia nimic de ei. Oare cine câştigase cursa spre Gliese? „Oare cine sunt, până la urmă, adevăraţii supravieţuitori?” îi persista în minte.

Metropola nu mai tipărise cărţi de istorie. Ultimele sute de ani se ştergeau astfel din memoria colectivă, pe nimeni nu mai interesa forma de supravieţuire după ce pierduseră tot avantajul tehnologic, după regresul în pântecele Noului Ev Mediu care urmase Anomaliei. Măcar dacă ar fi adus vreun progres spiritual, şi tot ar fi fost un câştig. Dar nu, era o realitate: omenirea involuase din toate punctele de vedere. Nimeni nu anticipase aşa ceva. Sau le era mult prea ruşine.
Din însemnările Staţiei află că majoritatea cupolelor cedaseră între timp, cele mai multe din cauza meteoriţilor care loveau constant suprafaţa planetei. Viaţa imenselor construcţii era pe terminate. Se aflau cu toţii sub semnul sfârşitului. Sub una dintre ele, undeva prin India, Consiliul Interior de acolo decisese să reia procesul de industrializare. În cele din urmă se sufocară cu toţii după numai 6 luni. De acolo fusese salvat Dhri de însuşi Walters, care tot atunci coborâse şi ultima oară pe Pământ.
Când nu privea monitoarele pe care se succedau imaginile incredibile ale unei istorii apuse Sebaastian rămânea fixat îndelung pe hublourile care dădeau înspre imaginea planetei rotunde de sub picioarele lor. I se spunea odată „planeta albastră”. Acum era albă, albă ca lumina lăptoasă care o stăpânea. De la distanţa la care se găsea COM, aproximativ 400 de kilometri deasupra suprafeţei Pământului, ar fi trebuit să se distingă formele de relief mai importante, dar lumina care domnea pretutindeni, marea densă de fotoni care îl învăluia, nu permitea aceasta. Căutase îndelung urme ale pădurii de vareci de pe marginea căreia venise, dar nu găsise nimic. Plapuma de lumină făcea imposibilă observarea vreunui detaliu de dedesubtul ei. Anomalia care cuprinsese Pământul, de fapt întregul sistem solar, nu lăsa să se întrevadă nimic din tainele pe care le ascundea. Sebaastian se putea mulţumi cu aceasta, cel puţin deocamdată.
Meditaţia îi fu curmată însă de vocea colonelului Walters care se auzi dintr-un mic cerculeţ perforat, ce sa afla deasupra unuia dintre monitoare:

- Sebaastian, eşti în Sala Mică, da? Rămâi acolo, aşteaptă-ne, te rog, avem o urgenţă! Vocea colonelului trăda nelinişte şi nesiguranţă. Se conformă şi rămase în aşteptare, privind mai departe globul luminos din noaptea de afară.

În foarte scurt timp uşa culisă lateral, iar colonelul, împreună cu Dhri, îşi făcu apariţia în pragul ei, cu cutia albă în mâini.

- Am încercat să ne dăm seama ce conţine cu ajutorul computerului nostru de bord, începu colonelul din mers, apropiindu-se în grabă. Dar trebuie să mai ştim nişte amănunte. De unde ai această cutie?

- Am găsit-o între lucrurile unui bătrân împreună cu care plănuiserăm să fugim din Metropolă. Dar, în ziua stabilită, el nu mai fu de găsit şi m-am hotărât s-o iau totuşi cu mine. Apoi…

- Apoi? colonelul îi sorbea fiecare cuvânt.

- Apoi mi s-a tot repetat că trebuie să ţin cutia asupra mea, să nu mă despart de ea nici în ruptul capului.

- Mm, poate de aceea „se închide”, zise brusc colonelul, privind spre Dhri. Apoi se întoarse spre Sebaastian: Cine? Cine îţi spunea aceste lucruri, dacă bătrânul nu mai era.

- Am întâlnit o… Sebaastian nu ştia cum să-i spună lui Lillith, o fugară, o tânără care se părea că ştie ceva despre ea, despre cutie, apoi de către un alt bătrân din satul karit.

- Aşezarea de la marginea cupolei, preciză Walters ca să fie sigur că a înţeles.

- Cred că am dedus o oarecare legătură între această cutie şi o anume teorie a Bătrânului Sitar, cel din Metropolă, despre care auzeam vorbindu-se mereu, dar niciodată nu am înţeles despre ce teorie era vorba.

- Bătrânul Sitar…, repetă Walters ca pentru sine, apoi reluă explicaţiile: Sebaastian, scanând cutia am observat că… activitatea din interiorul ei scădea treptat. Acum văd pe terminalul lui Dhri, şi privi spre un aparat din mâinile acestuia, indică o reluare a… proceselor ce se desfăşoară în interior. Apoi colonelul se reîntoarse spre Dhri: Este aşa cum am bănuit. Apoi din nou spre Sebaastian: această cutie e… în legătură cu tine. O legătură… cum să-ţi spun… personală, înţelegi? Walters îl privea cu atâta concentrare pe Sebaastian, încât acesta se intimidă. Unde erau ironiile lui acum? Walters continuă, aşezându-se pe cel mai apropiat fotoliu, ce se găsea în faţa mesei centrale:

- Trebuie să-ţi mai spun ceva. Ceva ce nu găseşti aici, şi făcu un gest larg cu mâna spre peretele înţesat cu monitoare. Sebaastian era numai urechi şi se aşeză şi el, lăsând un fotoliu distanţă între el şi colonel. Acesta spuse mai departe:

- La momentul plecării, pe Pământ existau cele mai avansate trei sisteme de calcul de atunci. Îţi închipui că nu le-am depăşit. E vorba de trei computere cuantice. Computere cu o enormă putere de procesare a datelor. Ca să-ţi faci o idee, puteau face până la un milion de operaţii în acelaşi timp, pe când unul clasic făcea una singură, chiar dacă într-un timp infim, realizezi diferenţa! Ei bine, primul dintre ele e localizat pe această staţie a noastră. De fapt întreaga staţie nu e altceva decât un imens computer cuantic. El a analizat cutia. Este computerul construit de americani şi l-au plasat aici, pe orbită, ca verigă de legătură şi observare.

Sebaastian privi împrejurul lui şi brusc văzu cu alţi ochi întreaga construcţie. O maşinărie pe care nu şi-o putea explica, dar pe care acum o simţea într-un fel vie.

- Al doilea computer cuantic a fost cel construit de europeni la Centrul lor de cercetare nucleară de la Geneva, de sub pământ. L-au instalat pe nava amiral, are cea mai bună propulsie şi a condus întreaga flotă terestră spre Gliese. E vorba de o flotă colosală, de aproape o mie de nave, majoritatea de transport uman.

Atmosfera din Sala Mică devenea tot mai apăsătoare, parcă timpul se concentrase într-un singur punct, iar acesta plutea deasupra mesei de lemn ce trona în mijlocul încăperii. Walters continuă:

- Al treilea computer cuantic a fost construit în secret de către japonezi. Problema e că nimeni nu ştie unde a dispărut cu puţin timp înainte de marea plecare. La vremea respectivă se bănuia că era cel mai avansat dintre toate. Era un computer cuantic cu ADN. Unii spun că avea formă umană. În carne şi oase. Nu l-ai fi putut deosebi de un om. Această cutie, şi Walters o ridică la nivelul ochilor ca pe o bijuterie de preţ, această cutie se pare că este o extensie a acelui computer. A fost setat să te scaneze, să comunice la nivel cuantic cu structura ta submoleculară. Acum funcţionează doar în prezenţa ta. Această extensie, în momentul în care ai ieşit de sub cupolă, deci la schimbarea de sistem, a păstrat continuumul spaţiu-timp prin crearea unui infracâmp staţionar. A păstrat ierarhizarea dimensiunilor. Pentru tine. Pentru sistemul pe care şi l-a creat împreună cu tine. De asta nu ai avut nevoie acolo de costum spaţial, înţelegi? Te-a… scos, te-a păstrat spaţial în acelaşi loc, iar temporal te-a menţinut în aceeaşi secvenţialitate. Asta a făcut-o atât de importantă. Pentru aceasta trebuia să o ţii tot timpul asupra ta. Ca să aibă timp să te „citească”, apoi să rezoneze în parametrii tăi. Era esenţial să o ai asupra ta în momentul ieşirii. Walters făcu o scurtă o scurtă pauză pentru a-şi orândui gândurile. Sebaastian şi Dhri îi urmăreau atenţi raţionamentul.

- Altceva… Cât timp ai avut-o cu tine, n-ai avut… vise mai ciudate? îl întrebă Walters.

Sebaastian cugetă puţin şi-şi aminti de visul cu pădurea firavă de vareci şi de cel cu cosmonautul în costum spaţial de la ieşirea dintr-o peşteră:

- Ba da, am avut două vise… premonitorii sau care mai târziu s-au petrecut oarecum identic.

- Da, datorită câmpului pe care ţi-l induce la nivel nuclear, timpul visului se deplasează în timpul real. Încă nu-mi este foarte clar, dar nu asta e important acum.

Sebaastian asculta explicaţiile colonelului, cufundat în cea mai profundă tăcere. Privea lung cutia albă şi revăzu în fracţiuni de secundă episoade fragmentare legate de existenţa ei. Nenumărate amintiri ce se trezeau pentru a-i asalta memoria. Avusese tot timpul cheia în mâinile sale, fără să ştie nimic. Fără să ştie măcar că este o cheie. O cheie magică. Cheia cui? îi năvăli în minte.

-Trebuie să te mai întreb un lucru, i se adresă Walters, după ce-l lăsă să rumege puţin noile informaţii. La vremea respectivă se vehicula un nume în legătură cu acel computer cuantic japonez. Încearcă să-ţi aminteşti te rog, numele de Lillith îţi spune ceva?

Sebaastian fu luat absolut prin surprindere şi se înfioră ca în faţa unei incredibile revelaţii. Se ridică tăcut de la masă şi se îndreptă încet spre hubloul cel mai apropiat care dădea înspre Pământ şi-şi aţinti privirea într-acolo. Ar fi vrut ca ochiul lui să fie o lupă fantastică, să străbată tot şi s-o vadă. Ceilalţi doi îl priviră tăcuţi, iar Dhri se apropie de el şi i se alătură privind şi el afară pe hublou:

- E minunat, nu? Urmă o tăcere prelungă, apoi continuă stins: Numele meu, Darshan, ştii ce înseamnă? În sanscrită înseamnă „privelişte”.

Tăcerea se prelungea. Era blândă şi odihnitoare. La fel de stins Sebaastian spuse:

- Mi-a fost călăuză… Acolo.

- – -

Naveta care îi transportase pe Sebaastian şi pe Dhri înapoi pe Pământ se îndepărta deja, pierzându-se în înalt, întorcându-se doar cu cel de-al doilea la bord. Aterizase cam în acelaşi loc ca şi prima oară, lângă pădurea de vareci, aproape de fisura din platou. După ziua dezvăluirilor şi a altor câtorva de acomodare pe COM, planurile a tustrei se schimbaseră complet, de comun acord. Iniţial Sebaastian ar fi trebuit să li se alăture celor doi în procesul de supraveghere şi de încercare disperată de a relua în vreun fel legătura cu flota pământeană plecată demult. Dar noile planuri sunau altfel. Colonelul Walters le rezumase foarte simplu, în doar câteva cuvinte: „Trebuie să o regăseşti pe Lillith. Ne trebuie o soluţie pentru a scoate omenirea de sub cupole, înainte ca acestea să cedeze.”

În timp ce naveta se întorcea cu Dhri pe orbită Sebaastian urcă înapoi prin fisură spre platoul unde se găsea intrarea sub cupolă. Zgomotele navetei plecate nu se mai auzeau, iar el se aşeză să admire din nou, imensa pădure de vareci. Poate că odată va reuşi să o cunoască mai îndeaproape. Acum trebuia s-o regăsească pe Lillith… computerul bio-cuantic. Era de necrezut, nu şi-ar fi putut închipui niciodată că acea fiinţă delicată nu era decât… un construct sofisticat, cu vine de sânge şi carne şi oase.  Se corectă însă imediat: Acea fiinţă delicată era mai perfectă decât orice născocire umană. Era singura dovadă că omenirea totuşi evoluase. Poate că era chipul omenirii din ochiul lui Dumnezeu. Avea probabil vreo 400 de ani, dar aceasta va trebui să rămână doar secretul lor.

Când ieşise din navetă recunoscu imediat locurile, deşi pădurea părea altfel. O privi pierdut, gânditor, aruncându-şi ochii până acolo, departe, unde se contopea cu cerul. Acelaşi foşnet în vânt, aceeaşi unduire la unison.

„Bun regăsit, Sebaastian Moira” îl izbi, la fel ca data trecută, un gând care parcă venea de nicăieri. Atunci crezuse că este salutul lui Dhri, acum era din nou descumpănit. Ce putea fi acel gând? Pădurea? „Translatorul” din sacul de la spate? „Acum du-te, dar te aştept să ne cunoaştem mai bine”. Fraza i se derulase foarte limpede în creieri.

Vârtej! Structurile Universului din mintea lui începeau să se modifice. Radical. Cocoţat în vârful platoului, Sebaastian realiză simplul adevăr: povestea lui de-abia acum va avea să înceapă. Într-o parte, încovoiată, cupola albă şi strălucitoare, care nu mai era decât o infimă parte a lumii, iar undeva jos, parcă şoptind, se întindea câmpia albastră de vareci până sub orizont.

- sfârşitul primului volum -